Întoarcerea Martei: Când dragostea de mamă devine povară

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să stau acolo, nu mai pot să-l văd pe Radu nici măcar o secundă! — vocea Martei răsuna în holul mic al apartamentului meu, cu ecou de disperare și furie. Era trecut de miezul nopții când a sunat la ușă, cu Hania adormită în brațe și două valize mari la picioare. Am simțit cum inima mi se strânge, dar am deschis larg brațele.

Așa a început totul. Eu, Ana, femeie de 62 de ani, proaspăt pensionată după o viață întreagă la biroul de contabilitate, visam la dimineți liniștite cu cafea și cărți. Aveam apartamentul meu micuț, ratele plătite, câteva economii și o liniște pe care nu o cunoscusem niciodată. Dar Marta, fiica mea unică, s-a întors acasă după ce soțul ei a înșelat-o și a părăsit-o pentru o altă femeie. Nu am stat pe gânduri — am primit-o cu tot cu Hania, nepoțica mea de trei ani, înapoi în casa unde crescuse.

Primele zile au fost pline de lacrimi și tăcere. Marta stătea în camera ei cu ușa închisă, iar eu încercam să-i alin durerea cum puteam: îi găteam mâncărurile preferate, îi aduceam ceai la pat, mă jucam cu Hania cât era ziua de lungă. Îmi spuneam că e doar o perioadă grea și că va trece. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni.

— Mamă, poți să o iei tu pe Hania de la grădiniță azi? Am un interviu pentru un job nou… — mă ruga Marta într-o dimineață.

— Sigur, draga mea. — răspundeam mereu fără să clipesc.

Apoi au început să se adune sarcinile: cumpărături, gătit, spălat hainele pentru toți trei, plimbat copilul în parc. Marta era tot mai absentă; ba la interviuri, ba la psiholog, ba pur și simplu trântită pe canapea cu telefonul în mână. Eu eram mereu acolo — pentru Hania, pentru Marta, pentru toată casa.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Hania și am strâns jucăriile împrăștiate prin sufragerie, am găsit-o pe Marta plângând la bucătărie.

— Mamă… nu știu ce m-aș face fără tine. Dar simt că nu mai pot nici eu… — mi-a spus printre suspine.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit că sunt aici pentru ea. Dar în sufletul meu începea să crească o oboseală grea, ca o ceață care nu se mai ridica.

Timpul trecea și nimic nu se schimba. Marta nu-și găsea serviciu stabil, iar eu scoteam din economii ca să plătesc facturile și grădinița Haniei. Prietenele mele mă sunau să mă invite la teatru sau la plimbare prin parc, dar refuzam mereu.

— Ana, tu nu mai trăiești pentru tine! — mi-a spus într-o zi Lidia, vecina de la etajul trei. — Ai grijă să nu te pierzi cu totul…

Am zâmbit amar și am dat din mână a lehamite. Cum să nu-mi ajut copilul? Cum să nu-mi iubesc nepoata?

Într-o dimineață de toamnă târzie, când frunzele galbene se lipeau de geamul bucătăriei, am avut o discuție care mi-a schimbat viața.

— Mamă, trebuie să-mi dai bani pentru rata la telefon. Și să iei tu lapte și fructe azi… — mi-a spus Marta pe un ton aproape poruncitor.

Am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Marta… tu realizezi că eu nu mai am aproape nimic pus deoparte? Că nu mai sunt tânără? Că am nevoie și eu de timp pentru mine? — vocea mi-a tremurat.

Marta a ridicat ochii din telefon și m-a privit ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat.

— Mamă… dar tu ești mama! Tu trebuie să fii aici pentru mine! — a izbucnit ea.

Atunci am izbucnit și eu:

— Da, sunt mama ta! Dar sunt și om! Am visat atâția ani la liniște… Am visat să citesc o carte fără să fiu întreruptă din cinci în cinci minute! Să merg la teatru cu prietenele mele! Să mă bucur de bătrânețea mea fără griji!

A urmat o tăcere grea. Hania a intrat în bucătărie cu ochii mari și speriați.

— Bunico… te-ai supărat pe mami? — m-a întrebat încet.

M-am aplecat spre ea și am strâns-o tare la piept.

— Nu, iubita mea. Bunica doar vrea să fie fericită… ca voi toate.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine: mame care se sacrifică fără să spună nimic, care devin bone și bucătărese pentru copiii lor adulți, care uită cine sunt. M-am întrebat dacă nu cumva dragostea noastră devine uneori povară — pentru noi și pentru ei.

A doua zi i-am spus Martei că trebuie să-și caute chirie și serviciu stabil. Că o voi ajuta mereu cu dragoste și sfaturi, dar nu mai pot fi bonă, bucătăreasă și sponsor la nesfârșit. A plâns mult. S-a supărat. Dar după câteva luni a început să se descurce singură. Iar eu am început să-mi recuperez viața: am mers la teatru cu Lidia, am citit cărți până târziu în noapte și am redescoperit bucuria dimineților liniștite.

Uneori mă întreb: unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe dreptul ei la fericire? Oare câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să-i salvăm pe ceilalți?