Casa noastră, sufletul nostru: O poveste despre sacrificiu, familie și alegeri dureroase

— Mamă, trebuie să vorbim serios, a spus Irina, fiica mea, cu vocea tremurândă, în timp ce ginerele meu, Radu, stătea cu brațele încrucișate lângă ea. Era o seară de aprilie, iar ploaia bătea în geamurile casei noastre vechi din Ploiești. Simțeam deja că urmează ceva greu de digerat.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. De când s-au mutat la noi, atmosfera devenise tot mai apăsătoare. Radu nu părea niciodată mulțumit: ba că mobila e veche, ba că nu are spațiu pentru lucrurile lui, ba că nu simte că e „acasă”.

— Uite, mamă… Noi ne dorim foarte mult o casă a noastră. Și… poate ar fi mai bine să vinzi casa asta și să ne ajutăm cu banii să luăm una nouă, mai mare, mai aproape de oraș. Așa am avea toți un început nou.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște ziduri. Era locul unde am crescut-o pe Irina singură, după ce tatăl ei a murit într-un accident la combinat. Fiecare colț avea amintiri: primul ei pas, serile când îi citeam povești la lumina veiozei, mirosul de cozonac în Ajunul Crăciunului.

— Și eu ce fac? Unde mă duc? am întrebat încet, privind spre Radu. El a ridicat din umeri.

— Puteți sta cu noi, normal. Dar… trebuie să înțelegeți că eu nu pot face nimic aici. Nu simt că e casa mea. Nu pot schimba nimic fără să vă supăr. Dacă ar fi ceva nou, aș putea să mă implic și eu.

Irina m-a prins de mână.

— Mamă, te rog… Nu vezi că nu merge așa? Radu are dreptate. E timpul să facem o schimbare.

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața am muncit pentru casa asta. Am făcut sacrificii, am renunțat la haine noi, la vacanțe, doar ca Irina să aibă un acoperiș sigur deasupra capului. Și acum trebuia să renunț la tot?

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai tensionate. Radu nu făcea nimic prin casă: nu repara nimic, nu aducea niciodată flori sau vreo schimbare. Totul era „al meu”, nu „al nostru”. Când îi spuneam să repare clanța de la baie sau să ajute la grădinărit, răspundea mereu:

— Nu are rost să investesc timp sau bani aici. Oricum nu e casa mea.

Irina încerca să fie mediatorul, dar se vedea că e de partea lui. Într-o seară am auzit-o plângând în camera lor.

— Radu, nu vreau să mă cert cu mama… Dar nici nu mai suport să trăim așa.

— Atunci fă ceva! Eu nu pot trăi toată viața ca un chiriaș la soacră-mea!

Am stat trează toată noaptea gândindu-mă: oare am greșit undeva? Am fost prea protectoare? Prea legată de trecut?

A doua zi am mers la cimitir la soțul meu. M-am așezat pe bancă și am început să-i vorbesc printre lacrimi:

— Ce să fac? Să dau totul pentru ei? Sau să-mi apăr singura avere pe care o am?

În zilele următoare am început să mă uit la case de vânzare pe internet. Prețurile erau uriașe, iar banii pe casa noastră abia ar fi ajuns pentru un apartament mic la marginea orașului. Radu insista:

— Dacă vindem repede, poate găsim ceva bun. Eu pot lua un credit pe numele meu.

Dar când i-am spus că vreau ca noua casă să fie pe numele meu și al Irinei, s-a enervat:

— Cum adică? Eu ce sunt aici? Dacă tot pun bani și iau credit…

Irina încerca să mă convingă:

— Mamă, lasă-l și pe el să simtă că are un cuvânt de spus! Nu poți controla totul!

Într-o seară am avut o ceartă urâtă. Radu a ridicat tonul:

— Nu mai suport! Ori vindem casa și facem ceva împreună, ori plecăm și ne descurcăm singuri!

Irina a izbucnit în plâns:

— Nu vreau să aleg între voi!

Am simțit că mi se rupe sufletul. Să-mi pierd copilul sau casa?

Într-o dimineață m-am trezit devreme și am privit grădina prin geam. Lalelele plantate de Irina când era mică abia înfloriseră. Am realizat că rădăcinile mele sunt aici, dar poate ea are nevoie de altceva ca să fie fericită.

Am chemat-o pe Irina la o cafea.

— Draga mea… Dacă asta vă face fericiți, voi vinde casa. Dar vreau să știu că nu mă vei uita niciodată. Că indiferent unde vom locui, vom fi împreună.

Irina m-a îmbrățișat printre lacrimi.

— Niciodată n-o să te uit, mamă! Dar vreau și eu o familie a mea…

Acum stăm într-un apartament nou, la etajul 7 al unui bloc dintr-un cartier aglomerat. Radu e mulțumit – are spațiul lui, mobila lui modernă. Eu însă mă simt ca o musafiră în propria viață. Îmi lipsesc grădina, mirosul de lemn vechi și liniștea serilor din casa noastră.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Merită sacrificiul acesta pentru fericirea copiilor noștri? Sau uneori trebuie să ne apărăm rădăcinile cu orice preț?