„Bunica și-a lăsat apartamentul nepoatei celei mai mici, în timp ce cealaltă bunica a împărțit moștenirea ‘echitabil'”
Victoria stătea liniștită pe canapeaua uzată din sufrageria Ioanei, răsucindu-și nervos un șuviț de păr. Camera era confortabilă, plină de lumina blândă a soarelui de după-amiază care se filtra prin perdele. Cu toate acestea, căldura nu reușea să o consoleze pe Victoria, a cărei inimă era grea din cauza unei dileme familiale care părea să devină tot mai dureroasă de la o zi la alta.
„Nu ai să crezi ce s-a întâmplat,” a început Victoria, vocea ei fiind un amestec de neîncredere și durere. „Știi cum bunica Penelope avea acel apartament frumos în centrul orașului, nu-i așa? Ei bine, a murit luna trecută și l-a lăsat întreg lui Ionuț, verișorul meu cel mai mic.”
Ioana, care tocmai turna ceai, a făcut o pauză și s-a întors către prietena ei, cu o expresie de șoc. „Doar lui Ionuț? Dar de ce? Nu erați și tu și Andrei apropiați de ea?”
Victoria a dat din cap afirmativ, ochii începând să-i lăcrimeze. „Da, eram. Sau cel puțin așa credeam. Se pare că ea a considerat că Ionuț are mai multă nevoie de apartament pentru că abia a terminat facultatea. Andrei și cu mine am fost complet omiși, nici măcar o mențiune în testamentul ei.”
Nedreptatea situației a rănit-o profund pe Victoria. Nu era doar despre apartament; favoritismul evident o durea cel mai mult. Petrecuse nenumărate weekenduri și sărbători cu bunica Penelope, făcând prăjituri și ascultându-i poveștile. A fi ignorată în acest mod se simțea ca o trădare.
„Și asta nu e tot,” a continuat Victoria, ștergându-și o lacrimă. „Și cealaltă mea bunica, mama lui Radu, a murit cam în aceeași perioadă. Dar ea a procedat diferit. Și-a împărțit averea în mod egal între toți nepoții. Fiecare a primit o parte echitabilă.”
Ioana s-a așezat lângă Victoria, oferindu-i o ceașcă de ceai. „Asta pare mai rezonabil. Trebuie să fie greu să vezi abordări atât de diferite în aceeași familie.”
„Este,” a oftat Victoria. „Mă face să simt că nu am fost valorizată de bunica Penelope. Ca și cum toți acei ani nu au însemnat nimic pentru ea.”
Conversația a derivat către alte subiecte, dar Victoria nu putea să scape de sentimentul de respingere. Cu cât se gândea mai mult, cu atât o durea mai tare. Nu era doar pierderea materială a apartamentului; era golul emoțional pe care decizia bunicii ei îl crease.
Lunile au trecut, iar dinamica familială s-a schimbat în mod stânjenitor. Ionuț, simțindu-se vinovat de situație, a încercat să ia legătura cu Victoria și Andrei, dar lucrurile nu au mai fost la fel. Întâlnirile familiale, care odinioară erau strânse și pline de căldură, acum aveau un curent de resentimente și stânjeneală.
Victoria a încercat să se concentreze pe aspectele pozitive ale vieții ei, dar rana lăsată de testamentul bunicii era adâncă. Era un memento constant al ceea ce percepea ca o lipsă de dragoste și apreciere. În ciuda cuvintelor de consolare ale Ioanei și a părții raționale a minții ei care înțelegea că era doar o posesiune materială, partea emoțională se simțea abandonată.
Pe măsură ce prima zăpadă a sezonului a început să cadă, Victoria s-a uitat pe fereastră, gândurile ei fiind la fel de cenușii ca cerul de deasupra. Familia pe care o prețuia odinioară părea fracturată, în contrast puternic cu peisajul liniștit și pitoresc acoperit de zăpadă. În inima ei, știa că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Moștenirea deciziei bunicii Penelope se extinsese dincolo de posesiunile ei pământești, semănând semințe de discordie care s-ar putea să nu se vindece niciodată complet.