Dragoste târzie, judecată aspră: Povestea mea după 60 de ani

— Mamă, tu chiar nu vezi cât de ridicolă ești? La vârsta ta… să te îndrăgostești ca o adolescentă!
Vocea Martei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastră, unde ploaia bătea ritmic în geam.

Nu știu când am început să mă simt atât de vinovată pentru că trăiesc. După ce a murit Ion, soțul meu, am rămas singură într-un apartament care părea dintr-odată prea mare, prea gol. Copiii mei, Marta și Radu, au venit la început des, aduceau mâncare, mă întrebau dacă am nevoie de ceva. Dar viața lor era plină: serviciu, copii, rate, probleme. Încet-încet, vizitele s-au rărit. Telefonul suna tot mai rar.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se lipeau ude de asfalt și orașul mirosea a fum și a ploaie, l-am întâlnit pe Victor la coadă la farmacie. Avea ochii albaștri și un zâmbet cald, iar când mi-a spus că nu știe să folosească cardul de sănătate, am râs pentru prima dată după mult timp. Am ieșit împreună din farmacie și am mers la o cafea. Am vorbit despre copii, despre pensie, despre cum e să te trezești dimineața fără să ai cui spune „bună dimineața”.

Victor era văduv de trei ani. Avea două fete plecate în Italia și o casă la marginea orașului. Îi plăcea să citească ziare vechi și să meargă la pescuit. M-a invitat într-o sâmbătă la el acasă să gust din zacusca lui. Am acceptat cu inima strânsă, ca o fată care merge la prima întâlnire.

Așa a început povestea noastră. Ne vedeam de două-trei ori pe săptămână. Mergeam în parc, la piață sau pur și simplu stăteam la el în bucătărie și povesteam ore întregi. Pentru prima dată după mult timp nu mă mai simțeam invizibilă.

Dar fericirea mea a devenit rapid motiv de rușine pentru familie. Când Marta a aflat că „mama are prieten”, a venit val-vârtej acasă. A început cu întrebări ironice: „Ce faci dacă te păcălește? Dacă vrea banii tăi? Nu-ți e rușine să te afișezi cu un bărbat la vârsta asta?” Radu a fost mai tăcut, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire, poate chiar dispreț.

— Mamă, lumea râde de tine! Vecinii deja vorbesc… Ce-o să zică nepoții?

M-am simțit mică, vinovată, ca și cum aș fi făcut ceva murdar sau interzis. Am încercat să le explic că nu vreau să le iau nimic, că nu vreau decât să nu mai fiu singură. Dar nu m-au ascultat. Au început să mă sune mai des, dar nu ca să mă întrebe dacă sunt bine, ci ca să mă controleze: „Unde ești? Cu cine? Ai cheltuit bani?”

Victor m-a ținut de mână când plângeam după fiecare ceartă cu copiii mei.

— Elena, ai dreptul la fericire. Nu trăiești pentru nimeni altcineva decât pentru tine.

Dar cuvintele lui nu reușeau mereu să-mi aline rușinea pe care o simțeam când mergeam cu el pe stradă și vedeam priviri lungi sau șoapte pe la colțuri.

Într-o duminică am mers împreună la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să judeci fără să cunoști sufletul omului. M-am rugat pentru copiii mei și pentru curajul de a nu renunța la ceea ce simt.

Într-o seară, Marta a venit cu nepoata mea, Ilinca. Fetița s-a uitat curioasă la Victor și l-a întrebat:

— Tu ești noul bunic?

Victor a zâmbit timid.

— Dacă vrei tu să fiu.

Ilinca a dat din cap și s-a așezat lângă el pe canapea. Marta s-a uitat lung la mine.

— Poate că exagerez… Dar mi-e teamă să nu suferi din nou.

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată după moartea lui Ion.

Au trecut luni de zile până când familia mea a început să accepte că viața mea nu s-a terminat odată cu pensia sau cu pierderea soțului meu. Încet-încet, au înțeles că dragostea nu are vârstă și că singurătatea doare mai tare decât orice bârfă sau rușine.

Astăzi stau la masa din bucătărie cu Victor și bem ceai. Copiii mei vin mai des pe la mine și uneori râdem toți patru împreună. Dar rana judecăților lor încă mă doare uneori.

Mă întreb adesea: De ce trebuie să ne cerem scuze pentru fericirea noastră? Oare câți dintre noi trăiesc cu adevărat sau doar supraviețuiesc din cauza fricii de gura lumii?