Bătălia Nevăzută: Durerea unei Mame Românce

— Nu mai vreau să te văd în casa noastră! Ai făcut destul rău!
Vocea Irinei răsuna în telefon, tăioasă, ca o lamă rece. Am simțit cum mi se strânge inima, de parcă cineva mi-ar fi smuls aerul din piept. Eram în bucătăria mea mică din Pitești, cu mâinile tremurânde pe marginea mesei, încercând să-mi adun gândurile. Pe fundal, ceasul bătea monoton, ca o bătaie de inimă care nu mai găsește ritmul.

— Irina, te rog… Nu vreau decât să vă fie bine. Vlad e tot ce am… am șoptit, dar cuvintele mele s-au pierdut în tăcerea grea care a urmat.

— Vlad nu are nevoie de tine să-i spui ce să facă! E bărbat în toată firea! Ai grijă de viața ta, că pe a noastră ai încercat destul să o controlezi!

Am auzit un clinchet scurt — probabil a trântit telefonul. Am rămas cu receptorul la ureche, ascultând nimicul. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote, fără să mă pot opri. M-am întrebat atunci, pentru a mia oară: unde am greșit? De ce fiul meu nu mă apără? De ce tăcerea lui doare mai tare decât orice insultă?

Vlad a fost singurul meu copil. L-am crescut singură, după ce soțul meu, Costel, ne-a părăsit când Vlad avea doar șase ani. Am muncit la fabrica de textile zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum îi coseam hainele la lumina slabă a veiozei și cum îi citeam povești ca să adoarmă liniștit. Toată viața mea s-a învârtit în jurul lui. Poate prea mult.

Când a venit cu Irina acasă prima dată, am simțit că ceva nu e în regulă. Era frumoasă, dar rece. M-a privit de sus, ca pe o povară. Am încercat să o cunosc, să o ajut — i-am dat rețeta de cozonac a mamei mele, am invitat-o la masa de Paște, i-am cumpărat un pulover de lână când am văzut că tremură. Dar tot ce făceam părea să o irite și mai tare.

Într-o zi, după ce Vlad și Irina s-au mutat împreună, am sunat să-i întreb dacă au nevoie de ceva pentru casă. Irina mi-a răspuns sec:

— Nu suntem copii mici. Ne descurcăm singuri.

Vlad era mereu ocupat. Când îl sunam, îmi răspundea grăbit:

— Mamă, sunt la muncă. Vorbim mai târziu.

Dar „mai târziu” nu mai venea niciodată.

La Crăciunul trecut, am pregătit sarmale și cozonac, sperând că vor veni măcar pentru câteva ore. Am aranjat masa cu fața de masă brodată de bunica și am pus sub brad un cadou pentru fiecare. La ora șase seara, am primit un mesaj:

„Mamă, nu putem ajunge azi. Irina nu se simte bine.”

Am stat la masă singură, privind la farfuriile goale și la luminițele care pâlpâiau trist în brad. Am plâns atunci ca un copil părăsit.

Vecina mea, tanti Mioara, m-a văzut într-o zi ieșind din bloc cu ochii umflați:

— Ce-ai pățit, Marioara? Nu te-ai văzut cu Vlad?

— Nu mai vine pe la mine… Irina nu mă vrea prin preajmă.

— Las’ că-și revine el! E băiat bun! Dar norile astea tinere… numai ele știu tot!

Dar timpul trecea și Vlad nu revenea. Începusem să mă simt ca o umbră în propria viață. Mergeam la piață doar ca să mai aud voci omenești. Cumpăram mere doar pentru mine și le aranjam frumos în coș, ca și cum aș fi așteptat musafiri.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Vlad întâmplător la supermarket. Era cu Irina. Am zâmbit larg și am vrut să-l îmbrățișez.

— Mamă… salut! a spus el stânjenit.

Irina s-a uitat la mine cu ochii ei reci:

— Ne grăbim. Avem treabă.

Vlad nu a spus nimic. A plecat după ea ca un copil certat.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am fost prea prezentă în viața lui Vlad. Poate că ar fi trebuit să-l las să cadă singur și să se ridice fără mâna mea întinsă mereu.

Am început să mă gândesc dacă nu cumva faptul că am avut un singur copil a fost o greșeală. Dacă aș fi avut doi sau trei copii, poate nu m-aș fi agățat atât de disperat de Vlad. Poate n-aș fi simțit acum această durere sfâșietoare de mamă respinsă.

Au trecut luni fără să primesc niciun semn de la ei. Într-o zi, am primit un plic cu invitația la botezul nepoatei mele, Ana-Maria. Am plâns de bucurie și tristețe în același timp — bucurie că exist încă în viața lor măcar pe hârtie; tristețe că nu m-au sunat direct.

La botez, Irina abia m-a salutat. Vlad m-a îmbrățișat scurt și s-a uitat în altă parte. M-am apropiat timid de pătuțul Anei-Maria și i-am zâmbit printre lacrimi.

— Să crești mare și bună… poate tu o să mă iubești altfel…

Am plecat acasă cu sufletul gol și cu întrebarea care mă macină mereu: oare dragostea unei mame poate deveni povară pentru copil? Sau poate că lumea s-a schimbat și eu am rămas blocată într-o altă epocă?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru durerile astea tăcute ale mamelor românce care își văd copiii alunecând printre degete…

Oare câte dintre voi simțiți aceeași durere? Ce ar trebui să fac: să lupt pentru locul meu sau să mă retrag în tăcere?