Am vândut casa copilăriei pentru copiii mei, dar am rămas singură

— Mamă, ești sigură că vrei să faci asta? — vocea Ioanei răsuna în bucătăria luminată de soarele de aprilie, dar ochii ei evitau privirea mea.

Am privit pe geam, la cireșul bătrân din fața blocului. Era înflorit ca-n fiecare primăvară, dar pentru mine, anul acesta, florile aveau gust de adio.

— Da, Ioana. Voi sunteți mari acum. Aveți nevoie de spațiu, de un început al vostru. Eu… mă descurc și într-o garsonieră.

Nu era prima dată când discutam asta. De luni bune, copiii mei — Ioana și Vlad — se chinuiau cu ratele la bancă și chirii scumpe. Eu, pensionară cu o pensie modestă, nu le puteam oferi prea mult. Dar apartamentul nostru cu trei camere, moștenit de la părinții mei, era singura avere adevărată pe care o aveam. Și am decis să-l vând.

A fost o decizie grea. Am plâns în fiecare seară, ascunsă sub pătură, după ce semnasem actele la notar. Am împachetat fiecare fotografie, fiecare cană ciobită, fiecare jucărie uitată de nepoți cu o grijă aproape religioasă. Am lăsat în urmă nu doar pereți și mobilă, ci o viață întreagă de amintiri: serile cu soțul meu, care nu mai e printre noi de zece ani; aniversările copiilor; mirosul de cozonac din Ajun; certurile și împăcările noastre.

M-am mutat într-o garsonieră la marginea orașului. E mică, dar curată. Am păstrat doar strictul necesar: patul vechi, masa rotundă din bucătărie și câteva fotografii înrămate. Restul l-am dat copiilor sau l-am donat.

Cu banii din vânzare, Ioana și-a luat un apartament cu două camere aproape de centru. Vlad a reușit să-și achite avansul pentru o casă mică la periferie. M-au îmbrățișat amândoi cu lacrimi în ochi și mi-au promis că vor veni des pe la mine.

Primele luni au fost pline de vizite. Ioana venea cu fetița ei, Mara, care îmi umplea casa de râsete și desena fluturi pe pereți cu creioane colorate. Vlad mă suna aproape zilnic: „Mamă, ai nevoie de ceva? Să-ți aduc pâine? Să-ți schimb butelia?”

Dar timpul a trecut. Vizitele s-au rărit. Ioana e mereu ocupată — serviciu, grădiniță, cursuri de engleză pentru Mara. Vlad lucrează peste program și are mereu ceva urgent de rezolvat. De sărbători vin pe fugă: „Mamă, stăm puțin, trebuie să ajungem și la socri.”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am stat singură la masa rotundă cu o felie de cozonac vechi și am privit telefonul. Niciun mesaj nou. Am simțit un gol apăsător în piept.

Am încercat să-mi fac prieteni noi printre vecini. Doamna Lidia de la trei mă invită uneori la cafea, dar discuțiile noastre se termină mereu cu povești despre boli și pensii mici. M-am înscris la un club de lectură la bibliotecă, dar acolo toată lumea pare grăbită să plece acasă după întâlnire.

Într-o zi, am sunat-o pe Ioana:
— Mamă, nu vrei să vii duminică la noi? Fac plăcintă cu mere.
— Of, mamă… Duminică avem musafiri. Poate altădată.

Am închis telefonul încet și m-am uitat la poza cu noi trei din vacanța la mare — eram tineri și fericiți atunci.

Au trecut doi ani de când am vândut apartamentul nostru mare. Acum știu fiecare crăpătură din pereții garsonierei mele. Știu când vecinul de sus își face duș și când doamna Lidia își hrănește pisica.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva sacrificiul meu a fost prea mare sau dacă nu cumva copiii mei au uitat cât am renunțat pentru ei.

Într-o zi, Mara m-a sunat:
— Bunico, tu mai ai pozele alea vechi cu mami mică?
— Le am, draga mea! Vii să le vezi?
— Nu știu… poate când termin temele.

Mi-am dat seama că timpul trece altfel pentru cei tineri. Pentru ei totul e grabă, totul e „poate mâine”. Pentru mine fiecare zi e o așteptare.

Sunt recunoscătoare că i-am putut ajuta pe copiii mei să aibă un început mai bun decât am avut eu. Dar uneori mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unui părinte dacă ajunge să fie uitat? Oare nu merităm și noi, cei care am dat totul pentru familie, un pic mai mult timp și atenție?

Voi ce credeți? Ați face același lucru pentru copiii voștri? Sau ați găsi o cale să nu vă pierdeți locul în viața lor?