Douăzeci de ani de tăcere: Povestea mea cu vecina de peste drum

— Nu mai intra la mine fără să bați, Elena! Ți-am spus de atâtea ori!
Vocea Helenei răsuna ascuțit pe holul întunecat al blocului, iar eu, cu mâna pe clanță, am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Aveam doar douăzeci și șase de ani atunci, proaspăt mutată cu soțul meu, Sorin, și cu fetița noastră, Ana, într-un apartament micuț dintr-un bloc vechi din cartierul Titan. Helena locuia vis-a-vis, cu soțul ei, Doru, și băiatul lor, Vlad. La început, ne vizitam zilnic, copiii noștri se jucau împreună pe palier, iar noi împărțeam cafele și bârfe despre vecini.

Dar în ziua aceea, când am intrat la ea fără să bat — din obișnuință, din grabă sau poate din prea multă apropiere — ceva s-a rupt. M-a privit cu ochii ei verzi, reci ca sticla, și mi-a trântit ușa în nas. Am simțit că mă sufoc. Am plecat acasă tremurând, iar în seara aceea i-am spus lui Sorin că nu mai vreau să aud de Helena niciodată.

Au trecut zile, apoi săptămâni. Ne întâlneam pe palier și ne ignoram ostentativ. Copiii au început să se evite și ei, iar Sorin mă certa că sunt încăpățânată. „Nu vezi că Vlad suferă? Ana plânge în fiecare seară că nu se mai joacă împreună!” Dar eu nu voiam să cedez. Mă simțeam rănită, trădată de cineva pe care îl consideram aproape familie.

Anii au trecut. Am crescut copiii fiecare în lumea ei. Ne vedeam zilnic la lift sau la ghena de gunoi, dar nu schimbam niciun cuvânt. Când soțul Helenei a murit de infarct, am privit-o de la distanță cum plângea pe banca din fața blocului. Am vrut să merg la ea, să-i spun că îmi pare rău, dar m-am oprit. Mândria era prea mare.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele acopereau trotuarul ca un covor galben-murdar, am auzit țipete pe scară. Am ieșit speriată și am văzut-o pe Helena prăbușită pe jos, cu fața lividă și respirația sacadată. Fără să gândesc, am alergat la ea, i-am ridicat capul și am strigat după ajutor. Până a venit ambulanța, i-am ținut mâna în palmă și i-am șoptit: „Nu pleca… Nu acum…”

După acel incident, ceva s-a schimbat între noi. Când s-a întors acasă din spital, m-a privit lung și mi-a spus încet: „Mulțumesc.” Apoi a izbucnit în plâns. Am plâns și eu cu ea, pentru toți anii pierduți în tăcere și orgoliu.

— De ce n-ai venit la mine când a murit Doru? m-a întrebat într-o seară.
— Pentru că eram supărată… și pentru că nu știam dacă m-ai fi primit.
— Te-aș fi primit… Dar nici eu n-am avut curaj.

Am început să vorbim din nou. La început stângaci, apoi tot mai firesc. Ne-am povestit una alteia despre singurătatea care ne apăsa, despre copiii care au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui. Am râs de prostiile tinereții noastre și am plâns pentru toate greșelile făcute.

Într-o zi, Ana mi-a spus: „Mamă, mă bucur că te-ai împăcat cu tanti Helena. Mereu mi-a lipsit Vlad.” Atunci am realizat cât rău poate face tăcerea dintre adulți copiilor lor.

Acum stau la masa din bucătărie cu Helena și bem ceai. Ne uităm una la alta și știm că nu mai avem timp de pierdut cu orgolii prostești.

Mă întreb adesea: dacă aș fi avut curajul să vorbesc atunci, oare am fi pierdut douăzeci de ani din viață? Oare câți dintre noi trăiesc cu sufletul împietrit doar pentru că nu pot spune „îmi pare rău”? Voi ce ați face dacă ați avea șansa să reparați o prietenie pierdută?