Singurătatea după cincizeci: Povestea unei regăsiri

— Nu pot să cred că faci asta după atâția ani, Doru! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își împacheta ultimele haine în valiză. Ochii lui evitau privirea mea, iar mâinile îi tremurau ușor. — Nu mai are rost, Maria. S-a terminat de mult între noi. E mai bine așa, a spus el, fără să ridice tonul, dar fiecare cuvânt era ca o lovitură de ciocan în pieptul meu.

Aveam cincizeci de ani și lumea mea se prăbușea. Doru fusese totul pentru mine: soț, prieten, sprijin. Împreună am crescut doi copii, am trecut prin lipsuri și bucurii, am construit o casă și o viață. Iar acum, la vârsta la care speram să ne bucurăm de liniște și de nepoți, el pleca pentru o femeie cu douăzeci de ani mai tânără. M-am prăbușit pe canapea, cu fața în palme, simțind cum fiecare vis se destramă.

În zilele care au urmat, casa a devenit un mormânt tăcut. Fiecare colț îmi amintea de el: mirosul cafelei dimineața, scaunul lui preferat din sufragerie, râsul lui răsunând la televizor. Copiii mei, Andreea și Vlad, au venit să mă vadă. Andreea m-a luat în brațe și a plâns cu mine. Vlad însă a fost rece.

— Mamă, nu poți să te lași așa! Trebuie să mergi mai departe. Tata a ales. Nu-l mai plânge!

Am simțit cum mă învăluie rușinea: rușinea de a fi părăsită la vârsta asta, rușinea de a nu fi fost suficientă. Vecinele șușoteau pe la colțuri: „Ai văzut? Doru a găsit una mai tânără… Săraca Maria!” Parcă toată lumea mă privea cu milă sau cu dispreț.

Nopțile erau cele mai grele. Mă întorceam de pe o parte pe alta și mă întrebam unde am greșit. Ce nu i-am oferit? De ce nu am fost destul? Într-o noapte, am deschis albumul cu poze vechi: eu și Doru la nuntă, copiii mici pe plajă la Mamaia, Crăciunuri pline de râsete. Am plâns până dimineața.

Apoi au început conflictele cu copiii. Vlad insista să vând casa și să mă mut la el sau la Andreea. — Nu poți să stai singură aici! Ce faci dacă pățești ceva? Dar eu nu voiam să fiu povară pentru nimeni.

— Vlad, am nevoie să fiu singură o vreme. Să mă adun. Nu sunt neputincioasă!

— Mamă, nu înțelegi! Tata are viața lui acum. Tu ce faci? Stai aici și te ofilești?

M-a durut tonul lui, dar avea dreptate într-un fel. Mă simțeam ca o floare uscată pe pervaz.

Într-o zi, Andreea m-a dus la un atelier de pictură pentru adulți. — Hai să încerci ceva nou! Poate te ajută să-ți iei gândul de la toate…

La început am refuzat. Mi se părea ridicol să pictez la vârsta mea. Dar acolo am întâlnit-o pe doamna Lidia, o femeie de șaizeci de ani care picta flori și râdea din toată inima.

— Dragă Maria, viața nu se termină când pleacă bărbatul! Abia atunci începe! mi-a spus ea într-o pauză.

Am început să merg regulat la atelier. Culorile mi-au umplut sufletul golit de durere. Am pictat flori albastre și câmpuri verzi, am pictat chiar și chipul meu din tinerețe. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit vie.

Între timp, Doru îmi trimitea mesaje reci despre acte și împărțirea bunurilor. Într-o zi a venit cu noua lui iubită, Simona, să ia niște lucruri din casă. Simona era frumoasă și sigură pe ea. M-a privit cu superioritate.

— Maria, îmi pare rău că s-a ajuns aici…

— Nu-ți face griji pentru mine! i-am răspuns cu un zâmbet amar.

După ce au plecat, am simțit un val de furie și eliberare. Nu mai eram „soția lui Doru”. Eram doar Maria.

Am început să ies mai des: la piață, la teatru cu Lidia și alte femei din grupul de pictură. Am cunoscut oameni noi: pe domnul Petre, văduv de câțiva ani, care mi-a adus flori la atelier; pe doamna Ileana care m-a invitat la dansuri populare.

Copiii mei au observat schimbarea.

— Mamă… ești altfel! Ești mai veselă! mi-a spus Andreea într-o seară.

— Poate că abia acum învăț să trăiesc pentru mine…

Vlad încă era sceptic.

— Să nu-ți faci iluzii cu oamenii ăștia noi…

— Vlad, nu vreau decât să fiu eu însămi! Nu vreau să trăiesc după fricile altora!

Au trecut luni de zile. Am reușit să-mi găsesc un echilibru nou: pictam, mergeam la dansuri populare și chiar am început să predau lecții de limba română unor copii din cartier care aveau nevoie de ajutor la teme.

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu Doru pe stradă. Era obosit și parcă mai bătrân decât îl știam.

— Maria… ai slăbit… Pari bine…

— Sunt bine, Doru. Chiar sunt bine.

L-am privit fără ură sau regret. Am realizat că nu mai aveam nevoie de el ca să fiu întreagă.

Acum, când mă uit în oglindă, văd o femeie care a trecut prin foc și s-a ridicat din cenușă. O femeie care nu mai trăiește în umbra nimănui.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere rușinea și singurătatea? Câte dintre noi avem curajul să ne regăsim după ce totul pare pierdut? Poate că povestea mea va da curaj altora să creadă că viața nu se termină niciodată cu adevărat.