După ce a murit soțul meu, fiica mea mi-a propus să mă mut la ei: Nu știa că tocmai de această apropiere mă tem cel mai mult

— Mamă, nu poți să rămâi singură aici. Nu după tot ce s-a întâmplat. Te rog, vino la noi. Ana mă privea cu ochii umezi, încercând să-și ascundă îngrijorarea în spatele unei voci ferme. Stăteam pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, simțind cum pereții casei noastre — casa mea și a lui Ion — se strâng în jurul meu ca o menghină.

Nu știam să trăiesc fără el. Patruzeci și doi de ani am împărțit același aer, aceleași dimineți cu miros de cafea și aceleași seri cu șoapte despre nimicuri. După ce l-am pierdut, liniștea a devenit un animal sălbatic care mă pândește din fiecare colț. Nu era doar tăcere — era o absență care țipa.

— Mamă, nu ești o povară pentru noi. Chiar vrem să fii aproape. Și copiii se bucură când vii.

Am zâmbit forțat. Ce știa Ana despre frica asta? Despre sentimentul că fiecare pas pe care îl faci în casa altcuiva e un pas spre pierderea propriei identități? Că fiecare gest de ajutor e și o aducere aminte că nu mai ești stăpân pe viața ta?

Într-o seară, după ce am plâns în tăcere în bucătăria noastră pustie, am acceptat. Am împachetat câteva haine, fotografii cu Ion și o carte veche de rugăciuni. Am lăsat în urmă mobila care scârțâia sub pașii noștri și mirosul de mere coapte din cămară.

La Ana acasă era mereu gălăgie: râsete de copii, televizorul pornit, sunetul constant al telefoanelor. M-am simțit ca o piesă veche într-un puzzle nou. Seara, când toți se retrăgeau în camerele lor, eu rămâneam pe canapea, cu ochii la tavan, întrebându-mă dacă nu cumva am greșit acceptând.

— Bunica, vrei să joci „Nu te supăra, frate!” cu noi? mă întreba Mara, nepoata mea cea mică.

— Poate mai târziu, draga mea. Acum sunt obosită.

Dar nu eram obosită. Eram speriată. Mă temeam că orice aș face va fi prea mult sau prea puțin: dacă mă implic prea tare în viața lor, îi sufoc; dacă stau retrasă, par nerecunoscătoare sau rece.

Într-o zi, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon cu soțul ei, Vlad:

— Nu știu ce să fac… Parcă nu vrea să fie aici. E mereu tristă. Mi-e teamă că o pierd și pe ea.

M-am simțit vinovată. Nu voiam să fiu motivul pentru care fiica mea plânge noaptea în pernă. Dar nici nu puteam să mă prefac că totul e bine. Într-o seară, am încercat să-i spun:

— Ana… știu că vrei să-mi fie bine aici. Dar mi-e greu… Mi-e greu să nu simt că vă încurc.

Ana s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână:

— Mamă, tu nu ne încurci. Dar dacă ai nevoie de spațiul tău… putem găsi o soluție. Poate să-ți iei o garsonieră aproape de noi? Sau…

Am dat din cap. Nici nu știam ce vreau cu adevărat. Sufletul meu era prins între două lumi: una veche, care nu mai există fără Ion, și una nouă, care nu mă recunoaște încă.

Într-o după-amiază ploioasă, Mara a venit la mine cu o foaie desenată:

— Uite, bunico! Aici ești tu și bunicul pe un nor. Și noi toți ținem norul să nu cadă.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva chiar mă vede — cu tot cu durerea mea.

În zilele următoare am început să gătesc pentru toți, să le spun povești din tinerețea mea și chiar am acceptat să merg cu Ana la biserică duminica. Încet-încet, casa lor a început să-mi fie mai puțin străină.

Dar frica nu a dispărut. În fiecare seară mă întreb: dacă Ion ar fi aici, ar fi mândru de mine? Sau ar spune că m-am pierdut pe drum?

Într-o seară târzie, când toți dormeau și doar ploaia bătea în geamuri, m-am uitat la fotografia lui Ion și am șoptit:

— Dragul meu… oare e greșit să-mi doresc să fiu iar acasă? Sau trebuie să învăț să trăiesc printre ai mei, chiar dacă sufletul meu încă rătăcește?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin asta sau cunoașteți pe cineva care se teme de apropiere după o pierdere mare. Voi cum ați găsit curajul să vă regăsiți locul? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?