Petrecerea care a schimbat totul

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, a spus tata, cu vocea tremurândă, în timp ce lumânările de pe tortul aniversar încă pâlpâiau pe masă. Toți am rămas nemișcați. Mama ținea cuțitul de tort în mână, iar eu, cu fața încă zâmbitoare pentru poza de familie, simțeam cum îmi îngheață sângele în vene.

— Ce vrei să spui, Sorin? a întrebat mama, încercând să-și păstreze calmul. Fratele meu mai mic, Vlad, s-a uitat la mine speriat, iar bunica a început să-și facă cruce în tăcere.

Tata s-a ridicat de la masă și a privit pe fereastră, spre curtea unde copilărisem cu toții. — Vreau să plec. Vreau să divorțăm. Nu mai sunt fericit aici.

A urmat o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinul mamei. — Te rog… te rog doar atât: dă-ne un an. Un an în care să încercăm să reparăm ceva. Să nu ne destrămăm familia chiar acum…

Tata a oftat adânc. — Un an, Maria. Atât.

Așa a început anul care mi-a schimbat viața. Aveam 23 de ani și tocmai terminasem facultatea la București. Mă întorsesem acasă pentru aniversarea tatălui meu, fără să bănuiesc că totul se va destrăma într-o singură seară.

În zilele care au urmat, casa noastră din Pitești s-a umplut de tăceri grele și priviri furișe. Tata venea târziu acasă, iar mama încerca să-și ascundă ochii roșii sub machiaj. Vlad nu mai vorbea cu nimeni. Eu mă simțeam prinsă între doi poli opuși: loialitatea față de mama și dorința de a-l înțelege pe tata.

Într-o seară, l-am găsit pe tata pe balcon, fumând nervos.
— De ce faci asta? am întrebat, cu voce joasă.

S-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut-o pe mama în tinerețe.
— Nu mai pot trăi o minciună, Ana. Am încercat ani de zile. M-am pierdut pe mine însumi.

— Și noi? Noi ce vină avem?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.
— Niciuna. Dar nici eu nu mai pot fi sclavul unei vieți care nu mă reprezintă.

Am plecat plângând în camera mea. M-am întrebat dacă iubirea chiar există sau e doar o poveste frumoasă pe care ne-o spunem ca să putem merge mai departe.

Mama a început să meargă la biserică mai des. Odată am găsit-o rugându-se cu voce tare:
— Doamne, nu-mi lua familia! Fă-l pe Sorin să se întoarcă la noi!

În același timp, tata devenea tot mai absent. Am aflat că are pe altcineva — o femeie din firmă, Irina, divorțată și cu un copil adolescent. Când i-am spus mamei, a izbucnit:
— Știam! Știam că e prea frumos să fie adevărat! Toți bărbații sunt la fel!

Vlad a început să lipsească de la liceu și să iasă cu băieți dubioși din cartier. Într-o noapte l-am găsit beat în fața blocului.
— Nu-mi pasă! Să plece! Să plece toți!

Am simțit că familia noastră se destramă bucată cu bucată. Am încercat să-i adun la masă duminica, dar fiecare era pierdut în propriile gânduri. Tata răspundea monosilabic, mama plângea la baie, Vlad dispărea imediat după masă.

Într-o zi, am primit un mesaj de la tata: „Trebuie să vorbim.” Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru.
— Ana, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot rămâne doar pentru aparențe.

— Poate că ar trebui să lupți mai mult pentru noi…

A dat din cap trist.
— Uneori, cel mai greu e să recunoști că ai pierdut deja lupta.

Am ieșit din cafenea cu sufletul gol. Pe drum spre casă m-am gândit la toate momentele frumoase din copilărie: excursiile la munte, serile când jucam remi sau când tata mă lua de mână la școală. Unde dispăruseră toate astea?

A trecut anul promis de tata ca într-un vis urât. În ziua când trebuia să ia decizia finală, mama a pregătit o cină specială — sarmale și cozonac, ca de Crăciun.
— Sorin… te rog…

Tata s-a ridicat de la masă și a privit-o lung.
— Maria… îmi pare rău. Nu mai pot rămâne.

Mama a izbucnit în plâns și a fugit în dormitor. Vlad a trântit ușa și a plecat fără să spună nimic. Eu am rămas singură cu tata în sufragerie.

— Îmi pare rău că v-am rănit pe toți…

— Poate că uneori trebuie să alegem între fericirea noastră și cea a celor dragi… dar cine decide ce e corect?

Acum, după doi ani, încă mă întreb dacă am făcut tot ce puteam pentru a salva familia noastră sau dacă unele lucruri pur și simplu nu pot fi salvate. Oare iubirea adevărată rezistă oricărei încercări sau uneori trebuie să avem curajul să renunțăm? Voi ce credeți?