La 60 de ani, am învățat să iubesc: Povestea mea cu Ion

— Mamă, tu chiar nu vezi cât de ridicolă pari? Ai 60 de ani! Ce-ți mai trebuie ție iubire?

Vocea fiicei mele, Irina, răsună în bucătărie ca un ciocan. Îmi tremură mâinile pe cana de ceai. Mă uit la ea, la ochii ei mari, verzi, care mă judecă fără milă. În spatele ei, pe peretele alb, se reflectă umbrele trecutului meu: douăzeci și șapte de ani de căsnicie cu Doru, bărbatul cu care am împărțit totul, mai puțin dragostea.

— Irina, nu e vorba despre ridicol. E vorba despre mine. Despre ce simt eu acum.

Ea oftează teatral și se uită la mine ca la un copil care nu înțelege nimic din viață.

— Mami, tu ai fost mereu rațională. Ai muncit, ai tras pentru noi. Nu te-am văzut niciodată visând. Ce s-a schimbat?

Aș vrea să-i spun că s-a schimbat totul. Că după divorțul de Doru am simțit că mă sufoc în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Că liniștea aceea pe care o credeam binecuvântare s-a transformat într-o tăcere apăsătoare, care mă strivea noapte de noapte. Că am început să mă tem de bătrânețe mai mult decât de moarte.

Dar nu-i spun nimic din toate astea. În schimb, îmi amintesc prima zi când l-am văzut pe Ion la coadă la farmacie. Avea părul alb și ochii albaștri ca cerul de vară. Zâmbea unei bătrâne care nu găsea rețeta potrivită. Am râs împreună când farmacista ne-a spus că suntem «cei mai răbdători clienți din cartier». Atunci mi-a cerut numărul de telefon.

— Nu știu dacă e potrivit… am bâiguit eu.

— Doamnă, la vârsta noastră nu mai avem timp să pierdem ocazii, mi-a răspuns el cu o sinceritate dezarmantă.

Așa a început totul. Întâlniri la cafeneaua din colț, plimbări prin Herăstrău, discuții despre filme vechi și poezii uitate. Pentru prima dată în viață, cineva mă asculta cu adevărat. Ion nu se grăbea niciodată să mă contrazică sau să mă corecteze. Mă ținea de mână pe stradă, fără rușine, ca și cum am fi avut douăzeci de ani.

— Voi chiar mergeți așa? Împreună? Pe stradă? — m-a întrebat într-o zi vecina mea, tanti Mariana, cu un zâmbet ironic.

— Da, mergem împreună. Și ne ținem de mână! — i-am răspuns cu o mândrie pe care nu o mai simțisem niciodată.

Dar nu toți au privit cu ochi buni această schimbare. Irina a început să mă viziteze tot mai rar. Nepoata mea, Ana, mi-a scris pe WhatsApp: «Buni, e ciudat ce faci». Fratele meu, Costel, mi-a spus la telefon: «Soro, vezi să nu te faci de râs prin cartier».

Într-o seară ploioasă, Ion m-a invitat la el acasă să gătim împreună. Am râs ca doi copii când am ars clătitele și am dansat pe muzica lui Dan Spătaru. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit frumoasă și vie.

— Tu chiar mă iubești? — l-am întrebat într-o noapte târzie.

— Te iubesc pentru că ai curajul să fii tu însăți. Pentru că nu te temi să râzi sau să plângi în fața mea.

Am plâns atunci în brațele lui. Nu pentru că eram tristă, ci pentru că simțeam că merit și eu puțină fericire.

Dar fericirea mea a devenit rapid subiect de bârfă în familie. Irina a venit într-o zi furioasă:

— Cum poți să te gândești la tine când eu am atâtea probleme? Soțul meu e mereu plecat, copiii sunt obraznici… Tu ar trebui să fii sprijinul nostru!

— Irina, te-am sprijinit toată viața. Acum vreau și eu să trăiesc puțin pentru mine.

A izbucnit în lacrimi și a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu inima frântă între datoria de mamă și dorința de a fi femeie.

În zilele următoare am primit telefoane reci și mesaje scurte. Oamenii mă priveau ciudat pe stradă când ieșeam cu Ion. La piață, vânzătoarea mi-a spus șoptit: «Sunteți curajoasă, doamnă Maria».

Curaj? Poate că da. Sau poate doar disperarea de a nu muri singură și uitată într-un apartament gol.

Într-o duminică dimineață am mers cu Ion la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și despre dreptul fiecăruia la fericire. M-am rugat atunci pentru Irina și pentru toți cei care nu pot înțelege că dragostea nu are vârstă.

Seara aceea am petrecut-o cu Ion pe banca din fața blocului. Am privit stelele și am tăcut mult timp.

— Maria, dacă ar fi să o iei de la capăt, ai face același lucru?

— Da, Ion. Pentru prima dată în viață simt că trăiesc cu adevărat.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va înțelege: nu e niciodată prea târziu să iubești. Poate că societatea ne vrea cuminți și resemnați după o anumită vârstă. Poate că propriii copii ne judecă fără să știe cât doare singurătatea.

Dar eu aleg să trăiesc și să iubesc fără rușine.

Oare câți dintre noi au curajul să-și urmeze inima atunci când toți ceilalți spun «nu se face»? Voi ce ați face în locul meu?