Ultimatumul Anei: O căsnicie sfâșiată de minciuni și datorii

— Ana, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu răsuna în bucătăria rece, unde aburul cafelei se ridica leneș între noi. Mă uitam la el, încercând să-i citesc pe chip adevărul pe care îl simțeam deja în aer. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana de ceramică, iar Mara, fetița noastră de opt ani, desena fluturi pe masa din sufragerie, neatinsă de furtuna ce se pregătea să izbucnească.

— Ce-ai făcut, Radu? am întrebat, cu vocea abia șoptită. Știam că ceva nu e în regulă de luni întregi: telefoane ascunse, priviri furișe, facturi pe care nu le mai găseam niciodată la timp. Dar nu eram pregătită pentru adevărul care avea să-mi sfâșie inima.

— Am… am luat un credit. Mai multe, de fapt. Nu ți-am spus pentru că am crezut că pot rezolva totul singur. Dar… nu mai pot. Suntem datori vânduți, Ana. Și… — a ezitat, evitându-mi privirea — nu e doar atât.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Datoriile erau una, dar tonul lui spunea că urmează ceva și mai rău. Am inspirat adânc, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Spune-mi tot, Radu. Acum.

A tăcut câteva secunde care mi s-au părut o eternitate.

— E vorba și de… Ioana. Am fost cu ea câteva luni. S-a terminat. Dar trebuia să știi.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Trădarea nu era doar financiară, ci și sufletească. M-am ridicat brusc de la masă, aproape răsturnând cana cu cafea.

— Cum ai putut? Cum ai putut să ne faci asta? Pe mine… pe Mara?

El a încercat să se apropie, dar m-am tras înapoi. Mara ne privea acum cu ochi mari și speriați.

— Mami? Ce se întâmplă?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o la piept. Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi amare și un gol imens în suflet.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar. Telefoane de la bancă, somații de plată, avocați care vorbeau despre partaj și custodie ca despre niște simple tranzacții. Mama mea, Elena, venea des să stea cu Mara cât eu alergam între serviciu și întâlniri cu executorii judecătorești.

— Ana, trebuie să fii tare pentru Mara, îmi spunea mama într-o seară târzie, când mă prăbușisem plângând pe canapeaua din sufragerie.

— Nu știu dacă mai pot, mamă. Mi-e frică să nu pierd totul… casa, copilul… pe mine însămi.

— Nu ești singură. Și nu ești vinovată pentru alegerile lui Radu.

Dar vinovăția mă rodea oricum. Oare unde greșisem? Cum nu văzusem semnele? Prietena mea cea mai bună, Simona, încerca să mă scoată din casă la o cafea sau la un film, dar eu refuzam mereu.

— Ana, nu poți trăi doar din frică și regrete! Trebuie să lupți!

Luptam. Pentru Mara, pentru liniștea noastră. Radu a încercat să mă convingă să rămânem împreună „de dragul copilului”. Dar eu știam că nu pot trăi într-o minciună continuă.

Procesul de divorț a fost un calvar. Avocatul lui Radu încerca să demonstreze că eu sunt instabilă emoțional și că Mara ar fi mai bine cu el și cu „noua lui parteneră”, Ioana. M-am simțit umilită și trădată încă o dată.

Într-o zi de iunie, după o ședință lungă la tribunal, am ieșit pe treptele Palatului de Justiție cu Mara de mână. Ploua mărunt și lumea părea să treacă nepăsătoare pe lângă noi.

— Mami, o să fim bine?

Am zâmbit printre lacrimi și am strâns-o tare la piept.

— Da, iubita mea. O să fim bine. Pentru că ne avem una pe alta.

Au urmat luni grele: am vândut apartamentul ca să acopăr datoriile lăsate de Radu; ne-am mutat într-o garsonieră mică la periferie; am început să lucrez suplimentar ca traducător online ca să pot plăti grădinița Mariei și să pun ceva deoparte pentru viitorul ei.

Într-o seară târzie, după ce Mara adormise cu capul pe genunchii mei, am privit pe fereastra micuței noastre bucătării luminile orașului și m-am întrebat: cât valorează încrederea? Cât costă iubirea când e plătită cu lacrimi și nopți nedormite?

Poate că nu voi mai avea niciodată curajul să iubesc la fel. Poate că rana asta va rămâne mereu acolo, ca o cicatrice invizibilă. Dar știu sigur un lucru: nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să-mi cumpere liniștea cu promisiuni goale.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât de mult putem ierta înainte să ne pierdem pe noi înșine?