Răzbunarea neașteptată a bunicii Laura: Lecția umilinței și puterea iertării

— Cum adică nu mai aveți reducerea pentru pensionari? Am venit ieri și era afișată la intrare! am ridicat vocea, simțind cum obrajii mi se înroșesc de indignare. Laura, 74 de ani, cu bastonul sprijinit de tejghea, nu eram genul care să accepte nedreptatea. Tânăra din fața mea, cu părul prins într-o coadă neglijentă și unghii colorate strident, mi-a aruncat o privire plictisită.

— Doamnă, nu mai e valabilă oferta. Nu vă mai repetați, vă rog! Sunt și alți clienți la coadă, a spus ea, fără să mă privească în ochi.

M-am simțit mică, umilită, ca și cum toți din spate ar fi râs de mine. Am ieșit din magazin cu sacoșa aproape goală și cu inima grea. Pe drum spre casă, gândurile mi se învârteau ca un carusel: „Cine se crede fata asta? O să-i arăt eu!”

Ajunsă acasă, m-am așezat pe canapea și am început să plâng. Nu pentru că nu mai aveam reducere la pâine, ci pentru că simțeam că lumea nu mai are răbdare cu bătrânii. Copiii mei sunt plecați în străinătate, nepoții mă sună rar, iar singurătatea apasă greu. Dar azi… azi nu aveam să las lucrurile așa.

A doua zi dimineață, m-am îmbrăcat cu cea mai elegantă rochie a mea și mi-am pus pălăria cu boruri largi. Am intrat în magazin cu pași hotărâți. Am cumpărat o sticlă de suc și am mers direct la casieria unde lucra fata. Pe bon era trecut un preț greșit.

— Domnișoară, cred că m-ați taxat în plus. Poate vă grăbiți prea tare… sau poate nu vă pasă de clienți? am spus cu voce tare, să audă toată lumea.

Fata s-a înroșit și a încercat să explice, dar eu deja simțeam o satisfacție amară. Am plecat cu capul sus, dar inima tot apăsată era.

În zilele următoare am început să vin zilnic la magazin. Odată am lăsat intenționat o monedă pe tejghea și am acuzat-o că nu mi-a dat restul. Altădată am cerut să-mi schimbe un produs de trei ori. Fiecare mică victorie îmi dădea un sentiment de putere, dar acasă mă simțeam tot mai goală.

Într-o după-amiază ploioasă, am văzut-o pe fată ieșind din magazin. Mergea grăbită spre stația de autobuz, cu ochii în pământ. M-am apropiat fără să știu exact ce vreau să fac.

— Domnișoară! am strigat.

S-a întors surprinsă.

— Da?

— Vreau să vă spun ceva… Nu e ușor să fii bătrân într-o lume care nu te mai vede. Dar nici pentru voi nu e ușor, nu-i așa?

A oftat adânc.

— Nu prea… Mama e bolnavă acasă și trebuie să mă grăbesc să-i duc medicamentele. Șeful mă ceartă mereu că nu zâmbesc destul la clienți. Și uneori… uneori simt că nu fac nimic bine.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o ca pe un om, nu ca pe o dușmancă. Am scos din geantă o eșarfă colorată și i-am întins-o.

— Ține-o. Mi-a adus noroc când eram tânără. Poate îți va aduce și ție.

A zâmbit timid și ochii i s-au umezit.

— Mulțumesc… Nu știu ce să spun.

— Nici eu nu știu dacă am făcut bine sau rău zilele astea. Dar cred că e timpul să ne iertăm una pe cealaltă.

Din ziua aceea, când mergeam la magazin, fata – Ana o chema – mă saluta mereu cu un zâmbet sincer. Uneori schimbam câteva vorbe despre vreme sau despre rețete de prăjituri. Am început să mă simt din nou văzută, iar ea părea mai liniștită la serviciu.

Într-o seară, Ana m-a sunat:

— Doamna Laura, mama mea vrea să vă cunoască. I-am povestit despre dumneavoastră și despre cât de mult m-ați ajutat fără să știți.

Am mers la ele acasă cu o plăcintă caldă. Am stat la povești până târziu în noapte. Am râs, am plâns și am simțit că sufletul mi s-a ușurat.

Acum privesc în urmă și mă întreb: dacă aș fi continuat să mă răzbun, oare aș fi cunoscut vreodată această prietenie? Merită oare să ne lăsăm orbiți de orgoliu când putem alege iertarea?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie doar de puțină înțelegere ca să-și găsească liniștea.