Singurătatea Victoriei: Povara Trecutului și Căutarea Vindecării

— Nu-mi place să vorbesc despre trecut, Mihai. Chiar nu vreau, te rog… vocea Victoriei tremura, iar mâinile îi jucau nervos pe cana de ceai. Era prima dată când o vedeam atât de vulnerabilă, după săptămâni întregi în care ne întâlneam la cafeneaua aceea mică de pe strada Câmpineanu. Ploua mărunt afară, iar luminile orașului se reflectau în geamurile ude, creând un decor aproape ireal pentru confesiunile noastre.

Am inspirat adânc, încercând să-mi stăpânesc curiozitatea. După zece ani de relații superficiale, după divorțul meu cu Irina, credeam că nimic nu mă mai poate surprinde. Dar Victoria era altfel. La 42 de ani, părea să fi trăit o viață întreagă în singurătate, deși frumusețea ei discretă atrăgea priviri peste tot. Era ceva în ochii ei — o tristețe veche, ca o rană care nu se mai vindecă.

— Nu vreau să te rănesc, Victoria. Dar simt că între noi e mereu un zid… Poate dacă mi-ai spune ce te apasă, aș putea să-l dărâm, am spus încet, aproape șoptit.

A oftat adânc și a privit pe fereastră. Pentru o clipă am crezut că va pleca. Dar a rămas. Și-a strâns paltonul pe lângă ea și a început să vorbească, cu voce joasă:

— Am avut un băiat. Rareș îl chema. Avea opt ani când… când l-am pierdut. Un accident stupid, pe trecerea de pietoni. Eu eram la serviciu. N-am fost acolo să-l țin de mână. N-am fost acolo să-l salvez.

Cuvintele ei au căzut greu între noi. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam ce să spun. Am întins mâna peste masă, dar ea s-a tras instinctiv.

— De-atunci… nu mai pot să fiu cu nimeni. Nu mai pot să iubesc fără frică. Toți au plecat: soțul meu, prietenii… Până și părinții m-au judecat. „De ce nu ai fost acolo?” — asta m-au întrebat toți. Dar eu mă întreb asta în fiecare zi.

Am rămas tăcuți minute bune. În jurul nostru, lumea părea să continue firesc: râsete, clinchet de pahare, muzică în surdină. Dar pentru noi timpul se oprise.

— Victoria… nu e vina ta. Știi asta, nu? am încercat eu timid.

— Nu știu nimic. Știu doar că nu mai pot avea încredere în nimeni. Nici măcar în mine.

În acea seară am plecat fiecare spre casele noastre fără să ne luăm rămas-bun. Pe drum, ploaia mi-a spălat fața și gândurile. Îmi doream să o ajut, dar nu știam cum. M-am întrebat dacă iubirea poate vindeca astfel de răni sau dacă unele dureri sunt prea adânci pentru a fi atinse.

Zilele următoare am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns. Am lăsat mesaje scurte: „Sunt aici dacă ai nevoie.” „Nu trebuie să fii singură.” Dar tăcerea ei era ca un zid de beton.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să merg la ea acasă. Bloc vechi, etajul trei, ușă vopsită prost cu verde. Am bătut încet. După câteva minute, a deschis. Avea ochii umflați de plâns și părul prins neglijent.

— Ce cauți aici? a întrebat fără urmă de căldură.

— Să-ți spun că nu trebuie să treci singură prin asta.

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe podea. M-am așezat lângă ea și am ținut-o în brațe fără să spun nimic. Am stat așa mult timp — două suflete rătăcite într-un apartament rece din București.

Au urmat luni grele. Victoria oscila între momente de apropiere și respingere brutală. Uneori râdea cu poftă la glumele mele și gătea ciorbă de perișoare ca mama mea; alteori dispărea zile întregi fără urmă sau mă acuza că vreau doar să o salvez ca să mă simt eu mai bine.

Familia mea nu a înțeles niciodată relația noastră. Sora mea, Camelia, mi-a spus într-o zi:

— Mihai, femeia asta te trage după ea în prăpastie! Nu vezi că nu vrea ajutorul tău?

— Camelia, nu e atât de simplu… Nu pot s-o las singură când știu prin ce trece.

— Dar tu? Tu cine te ajută pe tine?

Întrebarea ei m-a urmărit mult timp. Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Victoria — care mă acuza că vreau s-o schimb — am plecat trântind ușa și m-am plimbat ore întregi prin orașul pustiu.

M-am întrebat dacă dragostea chiar poate salva pe cineva sau dacă uneori trebuie doar să fii acolo, fără pretenții sau așteptări.

Victoria a început terapia la insistențele mele și ale unei prietene vechi, Anca. A fost greu — fiecare ședință îi răscolea rănile vechi, dar încet-încet a început să vorbească despre Rareș fără să plângă necontrolat.

Într-o zi mi-a spus:

— Poate n-o să fiu niciodată „vindecată”, Mihai. Dar vreau să încerc să trăiesc din nou… cu tine alături, dacă poți accepta asta.

Am zâmbit printre lacrimi și am strâns-o la piept.

Astăzi încă suntem împreună — doi oameni imperfecți care încearcă să construiască ceva din cioburi de suflet și speranță.

Mă întreb adesea: cât putem iubi un om rănit fără să ne pierdem pe noi? Și oare vindecarea vine din iubire sau din curajul de a privi adevărul în față?