Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame și a fiului ei

— Mamă, nu mai insista! Ți-am spus deja: e casa mea și a Ioanei. Nu vreau să mai aud discuții despre asta!

Cuvintele lui Radu mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria lor — a noastră, așa cum o simțisem mereu — cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Ioana, nora mea, se uita la mine cu o privire rece, de parcă eram un musafir nepoftit. Mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită, dar în aer plutea o tensiune pe care nu reușeam să o risipesc.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când am decis să vând apartamentul din cartierul vechi ca să-l ajut pe Radu cu avansul pentru casa asta. Sau poate când Ioana a început să-mi răspundă sec la telefon, spunând că sunt prea „prezentă” în viața lor. Dar eu doar voiam să-i ajut. Să le fie mai ușor decât mi-a fost mie și lui Victor, soțul meu, Dumnezeu să-l ierte.

Radu era singurul nostru copil. L-am crescut cu greu, printre lipsuri și griji, dar mereu cu dragoste. Îmi amintesc cum venea acasă cu ghiozdanul rupt și hainele murdare de la fotbal, dar cu ochii plini de vise. „Mamă, o să am eu casă mare într-o zi”, îmi spunea. Și eu îi promiteam că voi face tot ce pot ca să-l ajut.

Când a terminat facultatea la Politehnică și s-a angajat la o firmă de construcții, am simțit că toate sacrificiile mele au avut rost. Apoi a cunoscut-o pe Ioana — frumoasă, ambițioasă, mereu cu un pas înaintea tuturor. La început am crezut că e bine pentru el. Dar după nuntă, parcă s-a schimbat ceva. Nu mai veneau la noi la masă duminica, nu mă mai sunau decât rar.

Apoi a venit vestea: voiau să-și cumpere casă. Un vis mare, dar greu de atins cu salariile lor. Radu m-a sunat într-o seară târzie:

— Mamă, știu că nu e ușor să-ți cer asta… Dar dacă ai putea să ne ajuți cu avansul pentru credit…

Nici nu am stat pe gânduri. Am vândut apartamentul nostru mic și am pus banii la bancă pentru ei. Victor murise de doar doi ani și simțeam că nu mai am pentru ce să strâng. „Copiii sunt tot ce contează”, îmi spuneam.

Primele luni după ce s-au mutat au fost frumoase. M-au chemat să-i ajut cu mobila, cu grădina, cu primele flori plantate în curte. Radu mă suna des: „Mamă, ai văzut cât au crescut trandafirii?” Sau: „Mamă, vino să vezi ce bine arată bucătăria!”

Dar încet-încet, Ioana a început să mă evite. Nu mai voia să vin la ei fără să anunț înainte. Odată am venit cu plăcinte calde și am găsit ușa încuiată. Am sunat la sonerie și mi-a răspuns sec:

— Nu e momentul acum, suntem ocupați.

Am plecat acasă cu plăcintele reci și sufletul gol.

Apoi au venit certurile. Radu era tot mai distant. Îl întrebam dacă e ceva în neregulă și îmi spunea mereu că „nu e treaba mea”. Într-o zi, după ce i-am sugerat Ioanei că poate ar fi bine să schimbe perdelele din sufragerie — erau prea scurte și nu lăsau lumina să intre — mi-a spus clar:

— Doamnă Maria, apreciez ajutorul dumneavoastră, dar prefer să ne ocupăm noi de casă.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept.

Când au apărut problemele cu ratele la bancă — salariile lor scăzuseră, iar cheltuielile creșteau — Radu m-a sunat din nou:

— Mamă… nu știu cum să-ți spun… Avem nevoie de ajutor cu ratele câteva luni.

Am scos din economiile mele de pensie și i-am ajutat iar. Fără reproșuri, fără întrebări.

Dar azi… azi m-a durut cel mai tare.

Venisem să le aduc niște borcane cu dulceață de vișine și câteva legume din grădina mea mică de la țară. Ioana era în bucătărie și vorbea la telefon:

— Da, mama… Nu știu ce vrea iar soacra mea. Parcă nu pricepe că nu e casa ei!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat încet și am lăsat borcanele pe masă. Când a venit Radu acasă, i-am spus timid:

— Poate ar fi bine să discutăm… Să știm și noi cum facem cu cheltuielile casei…

Atunci mi-a spus acele cuvinte grele: „E casa mea și a Ioanei.”

Am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum spre garsoniera mea mică din cartierul vechi — singura avere care mi-a mai rămas — m-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea de mamă poate fi prea mult? Oare sacrificiul meu nu valorează nimic?

Poate că uneori, atunci când dai totul pentru cei dragi, riști să rămâi fără nimic pentru tine.

Mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face altfel? Sau dragostea de mamă e menită să fie necondiționată, chiar dacă doare?