Între două lumi: Povara iubirii față de mama mea

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici, să mă simt ca o povară! vocea mamei răsună în bucătăria noastră mică, spartă de ecoul oalelor care fierbeau pe aragaz. Era a șaptea lună de când mama se mutase la noi, după ce tata murise și apartamentul ei devenise prea gol, prea tăcut. În acea seară, am simțit cum tot ce construisem cu greu alături de soțul meu, Vlad, și fiica noastră adolescentă, Mara, era pe cale să se prăbușească.

M-am oprit din tăiatul legumelor și am privit-o. Avea ochii umezi, iar mâinile îi tremurau ușor pe marginea mesei. — Mamă, nu ești o povară. Doar că… e greu pentru toți. Și pentru tine, și pentru noi. Am încercat să-i zâmbesc, dar vocea mi-a ieșit stinsă, ca un oftat.

De când venise la noi, totul se schimbase. Mara nu mai ieșea din cameră decât ca să mănânce, Vlad se întorcea târziu de la serviciu, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și protejeze mama și cea a femeii care încearcă să-și salveze familia. Mama nu se obișnuia cu zgomotele blocului nostru din Drumul Taberei, cu lipsa grădinii ei sau cu faptul că nu mai era stăpână pe spațiul din jur.

— Ilinca, nu vreau să vă stric viața. Poate ar fi mai bine să mă duc la mătușa Lenuța la Ploiești…

— Nu începe iar! am izbucnit eu, mai tare decât voiam. Am văzut cum Mara a tresărit în camera ei și am simțit un val de vinovăție. — Nu te duci nicăieri! Ești mama mea!

Mama a oftat și s-a ridicat încet. — Atunci lasă-mă măcar să gătesc eu. Să fac ceva util.

Am dat din cap, dar știam că orice gest de-al ei era privit cu suspiciune de Mara sau cu iritare de Vlad. Odată, Mara a venit plângând la mine: — Mamaie mi-a aruncat șamponul! Zice că miroase prea tare!

— E casa noastră! De ce trebuie să ne schimbăm totul pentru ea? Vlad mi-a spus într-o noapte, când credea că dorm. — Nu mai avem intimitate, nu mai avem liniște…

M-am simțit prinsă la mijloc. Îmi aminteam cum mama mă ținea de mână când eram mică și mă ducea la școală prin noroaiele din satul nostru din Buzău. Cum îmi făcea plăcinte cu mere și îmi spunea povești despre tinerețea ei. Acum, rolurile se inversaseră: eu trebuia să am grijă de ea.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe mama plângând în baie. — Nu mai pot, Ilinca… Mă simt străină aici. Mara nu mă suportă, Vlad mă evită… Tu ești mereu obosită.

Am îngenuncheat lângă ea și i-am șoptit: — Știu că e greu. Dar nu te pot lăsa singură.

— Dar nici tu nu poți trăi așa…

În acea zi am decis să merg la psihologul blocului — doamna Stanciu, o femeie blândă care asculta mereu pe toată lumea la cafea. — Ilinca, mi-a spus ea, nu poți salva pe toată lumea dacă te pierzi pe tine însăți. Ai nevoie de limite.

Am început să vorbesc cu Vlad despre ce simte el cu adevărat. — Mi-e dor de noi doi… Mi-e dor să nu trebuiască să șoptim orice discuție ca să nu audă mama ta…

Cu Mara era mai greu. — Nu vreau să fiu rea, dar nu mai suport! De ce trebuie să am grijă de bunica? Eu vreau să ies cu prietenii mei!

Am încercat să facem reguli: fiecare avea spațiul lui, fiecare avea dreptul la intimitate. Dar conflictele mocneau mereu sub suprafață. Mama încerca să ajute, dar orice gest era interpretat greșit. Odată a spălat hainele Mariei și i-a micșorat bluza preferată. Altădată a criticat ciorba făcută de Vlad.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Mara și mama, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem aducând-o pe mama la noi. Dacă sacrificiul meu nu era prea mare pentru familia mea.

Mama a venit lângă mine și m-a luat de mână: — Ilinca, poate ar trebui să mă întorc acasă…

— Și dacă ți se face rău? Dacă ai nevoie de ajutor?

— Poate că fiecare trebuie să-și trăiască bătrânețea cum poate…

Nu am avut curajul să-i spun că mă simt captivă între două datorii: față de ea și față de familia mea. Când tata era în viață, totul părea simplu: părinții erau acolo, eu aici. Acum granițele dispăruseră și nimeni nu mai știa unde îi e locul.

Au trecut luni până când am reușit să găsim un echilibru fragil: mama mergea două zile pe săptămână la un centru de zi pentru vârstnici; Mara avea voie să invite prieteni acasă; Vlad și cu mine ieșeam uneori la plimbare doar noi doi. Dar tensiunea rămânea mereu în aer.

Uneori mă întreb dacă dragostea pentru părinți trebuie să însemne sacrificiul propriei familii sau dacă există o cale de mijloc. Poate că nu există răspunsuri simple.

Oare câți dintre voi v-ați confruntat cu această alegere? Cum împaci iubirea pentru părinți cu nevoia de a-ți proteja familia? Poate cineva să iasă cu adevărat întreg dintr-o astfel de încercare?