„Cheia care deschide rănile”: Povestea mea cu soacra și granițele invizibile

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi adun hainele de pe patul răvășit. Rareș, soțul meu, m-a privit speriat, ca și cum abia atunci realiza cât de mult mă apăsa totul.

— Ce s-a întâmplat acum? a întrebat el, cu voce joasă, de parcă se temea de răspuns.

— Mama ta a intrat iar azi, fără să anunțe! A găsit cheia unde o ținem mereu și s-a apucat să facă ordine prin lucrurile mele. Mi-a mutat actele, mi-a aruncat o cremă pe care abia o cumpărasem și… și mi-a citit jurnalul! Am găsit semnul pus la mijlocul paginii!

Rareș a oftat. — E bătrână, Livia. Vrea doar să ajute…

— Nu e vorba de ajutor! E vorba că nu mai am spațiu pentru mine. Că nu mă simt acasă în casa mea!

Așa a început totul. Sau, mai bine zis, așa s-a spart bula de răbdare pe care o tot umflam de luni de zile. Mă numesc Livia și am 32 de ani. Sunt căsătorită cu Rareș de cinci ani și locuim într-un apartament cu două camere în București. Amândoi lucrăm de acasă, iar viața noastră era liniștită până când mama lui Rareș, Viorica, a început să vină tot mai des la noi.

La început, vizitele ei erau scurte: aducea plăcinte sau legume din grădina ei din Ciorogârla. Îi mulțumeam, stătea la o cafea și pleca. Dar după ce a făcut o entorsă și a avut nevoie să stea aproape de spital pentru recuperare, Rareș i-a dat cheia noastră „ca să poată intra dacă are nevoie”. De atunci, totul s-a schimbat.

Viorica venea dimineața devreme sau după-amiaza târziu, fără să anunțe. Uneori mă trezeam cu zgomotul tigăii în bucătărie sau cu miros de clor când spăla baia. Îmi muta hainele din dulap „ca să fie mai ordonate”, îmi aranja biroul „să ai loc să lucrezi”, îmi schimba florile din vază fără să mă întrebe. La început am tăcut. Îmi spuneam că e bătrână, că vrea să ajute, că trebuie să fiu răbdătoare.

Dar fiecare gest mic era ca o picătură chinezească. Îmi simțeam viața invadată. Nu mai puteam lucra liniștită, nu mai aveam curaj să scriu în jurnalul meu, nu mai puteam sta în pijama până la prânz fără să mă tem că va intra pe ușă. Rareș încerca să mă liniștească: „Las-o, e mama…”. Dar eu simțeam cum mă sufoc.

Într-o zi, când am găsit sertarul cu lenjerie răscolit și un bilețel de la Viorica („Ți-am pus la spălat ciorapii aceia rupți!”), am izbucnit în plâns. M-am dus la Rareș și i-am spus că nu mai pot. El a ridicat din umeri: — Ce vrei să fac?

— Să-i spui că nu poate intra oricând! Să-i ceri cheia!

— Nu pot… E mama! O să sufere…

Am simțit atunci că sunt singură în lupta asta. Am început să evit casa cât puteam: mergeam la bibliotecă sau la prietena mea Ioana ca să lucrez. Dar nu puteam fugi la nesfârșit.

Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Viorica stând pe canapea și răsfoind albumul nostru de nuntă. M-a privit cu un zâmbet larg:

— Ce bine că ai venit! Am făcut curat în toată casa! Am găsit niște scrisori vechi… Ce frumos scriai pe vremuri!

M-am simțit dezbrăcată în fața ei. — Doamnă Viorica… vă rog… nu mai umblați prin lucrurile mele!

A părut sincer surprinsă: — Dar eu doar voiam să te ajut…

— Nu mă ajutați! Mă faceți să mă simt străină în casa mea!

A plecat supărată atunci, dar a doua zi a revenit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-un final, după încă o lună de tensiuni și lacrimi ascunse, mi-am făcut curaj. Am așteptat-o într-o dimineață când știam că va veni.

— Doamnă Viorica, trebuie să vorbim serios. Vreau să-mi dați cheia apartamentului înapoi.

A rămas blocată cu mâna pe clanță.

— Cum adică? Să nu mai vin?

— Să veniți doar când suntem acasă sau când vă invităm. Am nevoie de intimitate. Nu e vorba că nu vă iubesc sau nu vă respect, dar simt că nu mai am loc pentru mine aici.

A izbucnit în plâns: — După tot ce am făcut pentru voi? După ce v-am crescut copilul? (Rareș are un frate mai mic pe care l-a crescut singură după ce soțul ei a murit.)

Rareș a venit din dormitor și ne-a găsit certându-ne. — Ce se întâmplă aici?

— Mama ta trebuie să ne dea cheia! Nu mai pot trăi așa!

El s-a uitat la mine cu ochii mari: — Livia…

— Rareș, dacă nu rezolvi tu asta, o rezolv eu!

A fost cea mai grea zi din viața mea. Viorica a plecat plângând și nu ne-a vorbit două săptămâni. Rareș a fost rece cu mine zile întregi. Dar pentru prima dată după mult timp am dormit liniștită.

Acum relația noastră e încă tensionată. Rareș încearcă să împace lucrurile între mine și mama lui, dar rana rămâne. Oare am făcut bine? Oare există vreo cale prin care poți pune limite fără să rănești pe cineva drag? Sau uneori trebuie să alegi între liniștea ta și pacea familiei?