Umbra trădării: Povestea unei ierni fără sfârșit

— Nu pot să cred, Sorina! Cum să nu-mi spui nimic? Cum să stai acolo, să taci, când eu mă sting în patul ăsta de spital? — vocea mamei răsuna în telefon, dar eu abia mai puteam să țin aparatul la ureche. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem odată. Mâinile îmi tremurau, perfuzia mă strângea de încheietură, iar privirea mi se pierdea pe tavanul alb, rece.

Era decembrie, afară ningea cu furie, iar eu eram internată la Spitalul Județean din Pitești. Diagnosticul: apendicită acută cu complicații. Doctorul Popescu îmi spusese că trebuie operată de urgență. „Sorina, trebuie să fii tare. O să treci și peste asta”, mi-a zis el cu o voce blândă, dar hotărâtă. Nu știam atunci că rana din suflet avea să doară mai tare decât cea de pe abdomen.

Soțul meu, Radu, nu venise la spital decât o singură dată. „Am mult de lucru la service, Sorina, nu pot lipsi prea mult”, mi-a spus la telefon. Vocea lui era grăbită, rece. Am încercat să nu-i dau importanță. Copiii erau la mama, iar eu nu voiam să-i sperii. Le-am spus că mami are nevoie de odihnă și că se va întoarce curând acasă.

În a treia zi după operație, când încă nu puteam merge singură la baie, am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Alina: „Sorina, trebuie să vorbim. E urgent.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am sunat-o imediat.

— Sorina… nu știu cum să-ți spun… dar l-am văzut pe Radu aseară la restaurant cu o femeie. Erau foarte apropiați. Nu păreau doar prieteni…

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din vene. Am închis ochii și am încercat să respir adânc. Nu era prima dată când aveam suspiciuni, dar mereu le alungasem. „Nu are cum… Radu nu ar face asta…”, îmi repetam ca pe o mantră.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea ocupată cu copiii, cu serviciul la școală, cu grijile zilnice. Poate că nu l-am mai privit ca pe bărbatul de care m-am îndrăgostit acum 15 ani.

A doua zi dimineață, când asistenta mi-a adus ceaiul, am izbucnit în plâns. Nu mai puteam ține în mine. M-a întrebat dacă vreau să chem pe cineva din familie. Am dat din cap că nu. Nu voiam să știe nimeni cât de slabă mă simțeam.

După-amiază a venit mama la mine. M-a găsit cu ochii umflați și fața palidă.

— Ce s-a întâmplat, fata mea? De ce plângi?

— Nimic… Sunt doar obosită…

— Sorina, te cunosc prea bine. Spune-mi adevărul!

Atunci am cedat și i-am spus totul. Mama a început să plângă și ea. „Nu meriți asta! Tu ai făcut totul pentru el și pentru copii!”

În acele zile de spitalizare am simțit că viața mea se destramă bucată cu bucată. Radu nu a mai dat niciun semn. Copiii mă sunau zilnic și mă întrebau când vin acasă.

Când m-am externat, am ajuns într-o casă rece, unde doar vocile copiilor păreau vii. Radu era plecat „la muncă”. Seara a venit târziu și nici nu s-a uitat la mine.

— Cum te simți? — a întrebat sec.

— Radu… trebuie să vorbim.

A oftat și s-a așezat pe marginea patului.

— Știu ce vrei să spui… Alina te-a sunat, nu?

— Da. De cât timp durează?

A tăcut mult timp.

— De câteva luni… Dar nu e ceea ce crezi tu…

— Nu e ceea ce cred eu? Eu zac în spital și tu ești cu alta? Cum poți spune asta?

Copiii au intrat în cameră și s-au uitat speriați la noi. Am încercat să mă stăpânesc.

— Vreau să pleci pentru o vreme — i-am spus încet.

A doua zi dimineață a plecat fără să spună nimic. Copiii au plâns și m-au întrebat dacă tata se mai întoarce.

Au urmat luni grele. Am mers la psiholog, am încercat să-mi găsesc echilibrul. Mama m-a ajutat enorm cu copiii. La școală colegii au aflat și au început șușotelile pe la colțuri: „Săraca Sorina… uite prin ce trece…”

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am primit un mesaj de la Radu: „Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Dacă vrei să vorbim…”

Nu i-am răspuns atunci. Aveam nevoie de timp pentru mine, pentru vindecarea mea — nu doar fizică, ci și sufletească.

Astăzi, după aproape un an de la acea iarnă cumplită, încă mă întreb dacă pot ierta cu adevărat sau dacă e mai bine să merg mai departe singură. Copiii sunt bine, eu sunt mai puternică decât am fost vreodată, dar rana trădării încă doare.

Oare câte femei ca mine trec prin astfel de momente fără ca nimeni să le vadă suferința? Oare cât curaj îți trebuie ca să alegi fericirea ta înaintea aparențelor?