Între două iubiri: Povestea Marthei

— Marta? Tu ești?

Vocea aceea, caldă și ușor nesigură, mi-a străpuns gândurile ca un fulger. Am ridicat privirea din telefon, deranjată că cineva îmi tulburase liniștea obosită de după o zi grea la birou. În fața mea, cu ochii lui verzi, aceiași pe care îi știam din liceu, stătea Vlad. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Vlad? am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

În jurul nostru, oamenii așteptau nervoși la coadă pentru buletin, dar pentru mine timpul s-a oprit. Mâinile îmi tremurau ușor pe geanta veche, iar inima bătea atât de tare încât mi-era teamă că o va auzi.

— Nu-mi vine să cred… după atâția ani! Ce mai faci? a întrebat el, zâmbind stângaci.

Am încercat să răspund ceva banal, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. În minte mi-au năvălit amintiri: serile târzii pe banca din fața blocului, scrisorile parfumate, promisiunile naive că nimic nu ne va despărți. Și totuși, viața ne despărțise. Eu plecasem la facultate în București, el rămăsese în Ploiești. Ne-am pierdut printre examene, joburi și alte iubiri.

— Sunt bine… cred, am spus în cele din urmă. Sunt căsătorită.

Vlad a zâmbit trist.

— Și eu. Dar uite că viața ne aduce iar împreună, măcar pentru câteva minute.

Am râs amândoi, stingher. Când mi-a venit rândul la ghișeu, el a insistat să mă aștepte. După ce am terminat cu actele, am ieșit împreună în fața primăriei. Ploua mărunt, iar Vlad mi-a oferit umbrela lui.

— Hai să bem o cafea, dacă ai timp. Doar ca doi vechi prieteni.

Am ezitat. Știam că nu e doar o cafea. Dar am acceptat. În cafeneaua mică de lângă parc am vorbit ore întregi despre tot și nimic: copii (el avea o fetiță de șase ani), joburi (lucra la o firmă de IT), părinți bolnavi, vise neîmplinite. Am râs, am plâns puțin și am simțit că mă întorc la cine eram cândva.

Când am ajuns acasă, Sorin m-a așteptat în bucătărie.

— Ai întârziat. Unde ai fost?

— Am întâlnit un vechi prieten… pe Vlad. Am băut o cafea.

Sorin s-a încruntat.

— Vlad? Prima ta iubire? Marta, nu-mi place deloc asta.

Am încercat să-l liniștesc, dar el a ridicat tonul:

— Dacă vrei să mai vorbești cu el, să știi că nu pot accepta asta. Ori eu, ori el!

M-am blocat. Nu mă așteptam la un ultimatum atât de brutal. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la anii petrecuți cu Sorin: certuri pentru bani, griji pentru copilul nostru, Andreea, care avea doar 10 ani și era sufletul meu. Dar și la golul care se adâncise între noi în ultimii ani — fiecare zi era o rutină obositoare, fără pasiune sau visuri comune.

Cu Vlad simțisem din nou că trăiesc. Dar era corect să dau totul peste cap pentru o iluzie a trecutului?

A doua zi dimineață, Sorin m-a privit rece:

— Te-ai hotărât?

— Nu e atât de simplu… Nu vreau să stric familia pentru o cafea!

— Nu e vorba doar de cafea! E despre respect! Dacă vrei să-l vezi pe Vlad, ieși din casă!

Andreea a intrat în bucătărie exact atunci. Ne-a privit speriată.

— Ce se întâmplă?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: copilul meu și dorința de a fi din nou fericită. Am plecat la serviciu cu ochii roșii de plâns. La birou nu m-am putut concentra deloc; colega mea, Irina, a observat imediat.

— Ce ai pățit?

I-am povestit totul printre suspine.

— Marta… toți avem regrete. Dar nu poți trăi doar din amintiri. Gândește-te bine ce vrei cu adevărat!

În zilele următoare, Vlad mi-a scris mesaje scurte: „Sper că ești bine”, „Mi-e dor să vorbim”. Le citeam și le ștergeam imediat. Dar gândurile nu-mi dădeau pace.

Într-o seară ploioasă, după ce Andreea a adormit, Sorin s-a apropiat de mine:

— Încerc să te înțeleg… dar nu pot trăi cu gândul că te gândești la alt bărbat.

M-am uitat la el — bărbatul cu care împărțisem totul timp de 15 ani: bucurii, necazuri, rate la bancă și vacanțe ratate din lipsă de bani. Dar când mă uitam la el nu mai simțeam nimic altceva decât recunoștință și un fel de oboseală blândă.

În weekend am mers la mama mea în Bragadiru. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Mamă… tu ce ai face?

Ea m-a privit lung:

— Eu am rămas cu tatăl tău chiar dacă nu l-am mai iubit demult… Am regretat? Poate… Dar tu trebuie să alegi singură ce te face fericită. Să nu uiți însă niciodată de Andreea.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Vlad insista să ne vedem „doar ca prieteni”. Sorin devenea tot mai distant și rece. Andreea simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă suntem bine.

Într-o seară am luat o hotărâre: i-am scris lui Vlad că nu pot continua să vorbim. I-am spus că îl voi purta mereu în suflet, dar familia mea are nevoie de mine acum mai mult ca oricând.

Am plâns mult după acel mesaj. Sorin a observat schimbarea și încet-încet relația noastră s-a mai încălzit puțin. Dar ceva s-a rupt definitiv în mine — visul acela adolescentin că dragostea poate dura o viață întreagă.

Uneori mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Sau am sacrificat prea mult din mine pentru liniștea familiei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?