Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame și a fiului ei

— Mamă, nu mai insista, te rog! E casa noastră, nu a ta!
Vocea lui Radu răsună tăios în sufrageria mică, cu pereții încă proaspăt vopsiți. Mă uit la el și nu-l recunosc. E același băiat pe care l-am crescut singură, după ce tatăl lui ne-a lăsat pentru altă femeie? Același copil care venea plângând la mine când îl necăjeau colegii la școală?
— Radu, nu vreau să mă bag, doar am zis că poate ar fi bine să puneți niște perdele mai groase la geamuri. E frig iarna…
— Nu ne trebuie! Știm noi ce avem de făcut! intervine și Irina, soția lui, cu un zâmbet fals.
Mă simt ca o musafiră în casa pentru care am muncit ani de zile. Am vândut bijuteriile mamei mele și am luat un credit mic pe numele meu ca să-i ajut să achite apartamentul. Nu mi-a cerut nimeni, dar am făcut-o din suflet. Pentru el. Pentru ei.
Îmi amintesc perfect ziua când Radu a venit la mine, cu ochii roșii de oboseală și palmele transpirate.
— Mamă, nu mai fac față cu ratele. Dacă nu plătesc luna asta, ne dau afară.
Nu am stat pe gânduri. Am scos banii de la bancă și i-am dat tot ce aveam. Am renunțat la vacanța la mare pe care o visam de ani de zile. Am renunțat la liniștea mea pentru liniștea lui.
Acum, după doi ani, sunt invitată la ei doar când au nevoie de cineva să stea cu fetița lor, Mara. În rest, orice părere a mea e considerată „prea mult”.
— Mamă, nu mai trăim în anii ’90! Nu se mai poartă covoarele alea groase!
— Dar măcar să puneți ceva pe jos, Mara stă mereu pe gresie…
Irina oftează teatral și se uită la Radu.
— Poate ar trebui să-i explici mamei tale că vrem să ne facem casa așa cum ne place nouă.
Radu se ridică și mă privește rece:
— Mamă, apreciez ce ai făcut pentru noi, dar asta nu-ți dă dreptul să te bagi în viața noastră. E casa noastră!
Mă ridic încet de pe scaun și simt cum mi se strânge inima. Mă uit la Mara care se joacă liniștită cu păpușa ei pe podeaua rece. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să le dau satisfacția asta.

Pe drum spre casă, mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru Radu. Cum am lucrat două schimburi la fabrică ca să-i pot cumpăra primul calculator. Cum am stat nopți întregi lângă el când avea febră mare. Cum am împrumutat bani de la vecini ca să-i cumpăr haine noi pentru balul de absolvire.

Când a cunoscut-o pe Irina, am fost fericită pentru el. Era o fată frumoasă, educată, părea că-l iubește sincer. Dar după nuntă s-a schimbat totul. Irina a început să-l izoleze de familie, să-l convingă că trebuie să fie „independent”. La început nu mi-am dat seama, dar încet-încet vizitele s-au rărit, telefoanele au devenit scurte și reci.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, te rog să nu mai vii neanunțată. Avem nevoie de intimitate.” M-a durut mai tare decât orice boală sau lipsă din viața mea.

Am încercat să vorbesc cu el:
— Radu, eu sunt mama ta! Nu vreau decât să vă ajut…
— Nu avem nevoie de ajutorul tău! Avem tot ce ne trebuie!

Dar oare chiar au? Oare chiar e fericit Radu sau doar încearcă să-și mulțumească soția?

Sora mea, Mariana, îmi spune mereu:
— Tu ai greșit că ai dat totul pe tavă! Copiii trebuie să știe că nimic nu e gratis pe lume!

Poate are dreptate. Poate că dragostea mea a fost prea sufocantă sau prea generoasă. Poate că trebuia să mă gândesc și la mine.

Într-o seară, Mara m-a sunat pe ascuns:
— Bunico, când mai vii la noi? Mi-e dor de tine…

Am plâns toată noaptea după telefonul acela. Pentru ea aș face orice. Dar pentru Radu? Pentru Irina?

De Crăciun am încercat să-i invit la mine acasă:
— Nu putem veni, mamă. Avem alte planuri.

Am rămas singură cu cozonacul pe masă și cu lumânările aprinse în geam.

M-am gândit mult dacă să le cer banii înapoi sau măcar o recunoaștere a sacrificiului meu. Dar ce rost are? Dragostea nu se măsoară în bani.

Acum stau în apartamentul meu mic și privesc pozele vechi cu Radu copil. Îmi dau seama că am pierdut ceva ce nu se mai poate repara: legătura dintre mamă și fiu.

Oare unde am greșit? Oare cât valorează sacrificiul unei mame în ochii propriului copil? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?