Când casa devine prea mare: Mărturisirile unei mame rămase singure

— Nu-mi vine să cred că ai uitat iar să-ți iei umbrela, Vlad! strig după fiul meu, care deja iese pe ușă, cu rucsacul atârnând neglijent pe un umăr. — Lasă, mamă, nu plouă azi! îmi răspunde el peste umăr, fără să se oprească. Îl aud cum trântește poarta și, pentru o clipă, casa se umple de zgomotul pașilor lui grăbiți. Dar apoi, liniștea cade ca o pătură grea peste tot.

Așa începe fiecare dimineață din ultimii optsprezece ani. Sau, mai bine zis, așa începea. Pentru că azi e prima zi în care nu mai am cui să strig să-și ia umbrela. Vlad a plecat la Cluj, la facultate, iar Irina, sora lui mai mică, e deja la București de două săptămâni. Casa noastră din Pitești e prea mare pentru mine și soțul meu, Doru. Prea tăcută. Prea goală.

Încerc să-mi găsesc de lucru: șterg praful de pe rafturile din camera Irinei, aranjez pernele pe patul lui Vlad, deschid dulapurile și le închid la loc. Mă uit la jucăriile vechi, la caietele cu desene stângace, la diplomele de la olimpiade. Mă dor toate aceste amintiri ca niște răni vechi care nu s-au vindecat niciodată.

Doru vine acasă târziu, obosit și tăcut. — Ce-ai făcut azi? mă întreabă fără să mă privească. — Am făcut ordine prin camerele copiilor, îi răspund încet. — Karina, trebuie să mergem mai departe. Nu putem trăi doar din amintiri. — Dar dacă nu mai știu cum să trăiesc altfel? îi spun aproape șoptit. Se uită la mine pentru prima dată în seara aceea și văd în ochii lui aceeași teamă pe care o simt și eu: teama că nu mai știm cine suntem unul pentru celălalt fără copii între noi.

În fiecare seară mă așez la masa din bucătărie și privesc telefonul. Aștept un mesaj de la Vlad sau Irina. Uneori primesc câte un „Sunt bine, mamă”, alteori nimic zile întregi. Mă simt inutilă, ca o piesă de mobilier uitată într-un colț. Îmi amintesc cum era când erau mici: alergam după ei prin parc, le făceam prăjituri, îi ajutam la teme. Acum nu mai au nevoie de mine.

Într-o duminică, Doru propune să ieșim la plimbare prin parc. Accept fără tragere de inimă. Pe alei văd mame tinere cu copii mici, râsete și țipete vesele. Mă opresc lângă un leagăn gol și simt cum mi se strânge inima. — Ți-e dor? mă întreabă Doru blând. Dau din cap și lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

Seara, primesc un telefon de la Irina. — Mamă, am nevoie de rețeta ta de chec! Simt cum mi se luminează sufletul. Îi dictez rețeta cu voce tremurată și ea râde când greșește ordinea ingredientelor. — Vezi că nu-i așa ușor fără tine! îmi spune glumind. Pentru prima dată după mult timp simt că încă pot fi utilă.

În zilele următoare încerc să-mi ocup timpul: mă înscriu la un curs de pictură la Casa de Cultură, merg la biserică duminica dimineața, beau cafea cu vecina mea, doamna Stela, care a trecut prin același lucru acum câțiva ani. — O să doară mult timp, Karina, dar o să vezi că o să-ți găsești drumul. Copiii cresc ca să plece, nu ca să rămână lângă noi toată viața.

Într-o seară, Doru vine acasă cu două bilete la teatru. — Hai să încercăm să fim din nou noi doi, îmi spune stângaci. Accept și mergem împreună ca doi adolescenți stingheri. Pe drum vorbim despre orice altceva decât copii: despre filme, despre vacanțe pe care nu le-am făcut niciodată, despre visele noastre uitate.

Încet-încet, învăț să trăiesc cu liniștea din casă. Învăț să mă bucur de timpul meu liber, să citesc o carte fără întreruperi, să dorm până târziu sâmbăta dimineața. Dar sunt zile când dorul mă copleșește și atunci deschid dulapurile copiilor doar ca să le simt mirosul pe haine.

Într-o zi primesc o scrisoare de la Vlad: „Mamă, știu că ți-e greu fără noi acasă, dar vreau să știi că tot ce sunt azi e datorită ție. Te iubesc.” Plâng mult citind acele rânduri și simt că poate nu am pierdut totul.

Dar încă mă întreb: Cine sunt eu acum? Sunt doar mama lor sau pot fi și altceva? Oare voi reuși vreodată să mă regăsesc pe mine însămi?

Poate că nu sunt singura care simte asta… Voi ce ați face în locul meu?