Când m-am trezit pentru mine: Povestea unei femei care a învățat să spună „nu”

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fac totul singură! — vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria mică, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încerc să nu scap farfuria cu omletă pe jos. Tata bombăne ceva despre cafeaua prea slabă, iar fratele meu, Vlad, răsfoiește telefonul fără să ridice privirea. Mă uit la ei și simt cum mă sufoc. Sunt aici, mereu aici, dar nimeni nu mă vede cu adevărat.

Am 38 de ani și toată viața am fost „fata bună”. Am avut grijă de Vlad când mama era la două schimburi la spital. Am făcut cumpărături, am gătit, am spălat, am ascultat necazurile tuturor. Am renunțat la facultatea de Litere ca să pot lucra și să aduc bani acasă. Când tata a rămas fără serviciu, eu am fost cea care a ținut familia pe linia de plutire. Și totuși, niciodată nu am fost întrebată ce vreau eu. Niciodată nu mi s-a spus „mulțumesc”.

— Ilinca, ai pus sare în omletă? — mă întreabă mama, cu tonul acela critic pe care îl cunosc prea bine.

— Da, mamă, am pus… — răspund încet, dar vocea mi se frânge.

— Nu-i destulă! — oftează tata. — De ce nu poți face odată ceva ca lumea?

Simt cum ceva se rupe în mine. O furie mocnită, adunată în ani de tăcere și sacrificii, iese la suprafață. Las farfuria pe masă și mă uit la ei cu ochii plini de lacrimi.

— Știți ceva? Gata! Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu servitoarea voastră! — glasul meu tremură, dar nu mă opresc. — Vreau să fiu și eu importantă! Vreau să contez!

Se lasă o liniște grea. Vlad ridică privirea pentru prima dată.

— Ce ai pățit, Ilinca? — întreabă el mirat.

— Nimic… doar că m-am săturat să fiu invizibilă! — spun și ies din bucătărie, trântind ușa după mine.

Mă refugiez în camera mea și plâng. Plâng pentru toate momentele în care am spus „da” când voiam să spun „nu”. Pentru toate visele abandonate. Pentru toate zilele în care am trăit doar pentru ceilalți.

În acea zi, ceva s-a schimbat în mine. Am început să mă gândesc la ce vreau eu cu adevărat. Mi-am făcut curaj și am sunat-o pe Ana, prietena mea din liceu, pe care nu o mai văzusem de ani buni.

— Ilinca? Ce surpriză! — vocea ei caldă mă face să izbucnesc din nou în plâns.

— Ana… nu mai știu cine sunt… — îi spun printre suspine.

— Hai la mine diseară. Bem un ceai și povestim. Ai nevoie de o pauză de la ai tăi.

Seara aceea a fost ca o gură de aer proaspăt. Am râs, am plâns, am vorbit despre tot ce am pierdut pe drum. Ana m-a întrebat:

— Ce ți-ai dori să faci dacă ai putea alege orice?

Întrebarea m-a lovit ca un trăsnet. Nu știam ce să răspund. Nu-mi mai aminteam ce-mi place. Mi-am dat seama cât de mult m-am anulat pe mine însămi.

În zilele următoare am început să fac mici schimbări. Am refuzat să spăl vasele într-o seară și i-am rugat pe Vlad și pe tata să se ocupe ei. S-au uitat mirați la mine, dar nu au comentat. Am ieșit la plimbare singură prin parc și mi-am cumpărat o carte de poezii. Am început să scriu din nou în jurnalul meu vechi.

Dar nu a fost ușor. Mama a început să mă critice mai des.

— De când te-ai schimbat așa? Ce-i cu tine? Ai găsit pe cineva?

— Nu, mamă. Doar că vreau să trăiesc și eu puțin pentru mine.

— Egoistă! — mi-a aruncat ea peste umăr.

Cuvântul ăsta m-a durut cel mai tare. Eu? Egoistă? Eu, care am dat totul pentru ei? Dar apoi mi-am dat seama că nu e nimic greșit în a avea grijă de tine însuți.

Am început să merg la terapie. Doamna psiholog, doamna Rusu, m-a ajutat să înțeleg că nu sunt vinovată că vreau să fiu fericită. Că am dreptul la propriile mele dorințe și vise.

Într-o zi, după o ședință de terapie, am avut curajul să-i spun mamei:

— Mamă, te iubesc, dar nu mai pot trăi doar pentru voi. Vreau să încerc să merg la facultate din nou. Vreau să scriu poezii. Vreau să ies cu prietenele mele.

A izbucnit într-un plâns nervos.

— Și noi ce facem fără tine?

— O să vă descurcați. Așa cum se descurcă toată lumea.

A fost greu. Au urmat luni de tensiuni și reproșuri. Tata s-a închis în el, Vlad a început să lipsească tot mai des de acasă. Dar eu am continuat drumul meu. Am dat examen la Litere și am fost admisă la fără frecvență. Am publicat prima mea poezie într-o revistă locală.

Încet-încet, familia mea a început să accepte schimbarea. Mama a început să gătească din nou, tata s-a apucat de grădinărit, Vlad s-a angajat part-time la un magazin de electronice.

Nu e totul perfect. Încă mai sunt zile când mă simt vinovată sau când mă întreb dacă fac bine ce fac. Dar acum știu că merit și eu fericire.

Uneori mă uit în oglindă și abia mă recunosc: femeia aceea cu ochii obosiți dar hotărâți e tot Ilinca cea veche, dar și una nouă — una care știe că are dreptul la propria viață.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă doar pentru ceilalți? Câte dintre noi avem curajul să ne cerem dreptul la fericire? Poate e timpul să ne întrebăm: când a fost ultima dată când am făcut ceva doar pentru noi?