Trei decenii în umbra lui Radu: Când a plecat, am fost nevoită să mă regăsesc

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era o seară obișnuită de joi, iar eu tocmai terminasem de pus masa. Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la el ca și cum nu l-aș fi văzut niciodată până atunci.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul din glas.

— Nu mai pot să fiu aici. Mă sufoc. Am nevoie de altceva. De altcineva, poate… a spus el, evitându-mi privirea.

A doua zi dimineață, Radu nu mai era. Dulapul lui era gol, iar pe masa din sufragerie găsisem doar o scrisoare scurtă: „Iartă-mă, Maria. Nu pot să mai continui.”

Așa a început sfârșitul vieții mele așa cum o știam. Trei decenii fusesem soția lui Radu — femeia care îi călca cămășile, care îi asculta planurile, care îi suporta ieșirile nervoase și tăcerile lungi. Fusesem mama copiilor noștri, dar și umbra lui. Deciziile importante le lua el; eu doar le acceptam. Prietenele mele mă întrebau uneori dacă nu mi-e greu să trăiesc mereu după regulile lui. Le răspundeam că nu, că așa e la noi în familie. Dar adevărul era că nici nu mai știam cum e să trăiești altfel.

După plecarea lui, casa s-a transformat într-un muzeu al amintirilor dureroase. Fiecare colț îmi amintea de el: fotoliul unde citea ziarul, cana lui preferată, mirosul de aftershave care încă plutea în aer. Copiii — Irina și Vlad — erau deja mari, plecați la casele lor. M-au sunat când au aflat vestea, dar nu au știut ce să spună. „O să fie bine, mamă”, mi-a zis Irina cu voce stinsă. Dar nu era bine. Nici pe departe.

Primele luni au fost un coșmar. Mă trezeam dimineața cu senzația că trebuie să-i pregătesc cafeaua, apoi îmi aminteam că nu mai e nimeni la masă. Mergeam la piață și cumpăram aceleași lucruri ca înainte, de parcă el ar fi putut apărea oricând pe ușă. Vecina mea, tanti Lenuța, mă privea cu milă când mă vedea pe scară.

— Of, Maria dragă… bărbații ăștia… N-ai vrea să vii la mine la o cafea?

Am refuzat politicos de fiecare dată. Nu voiam să vorbesc cu nimeni. Nu voiam să aud sfaturi sau bârfe. Voiam doar să înțeleg: unde greșisem? Ce nu fusese destul?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit curajul să deschid cutia cu scrisori vechi de la Radu. Printre ele era una pe care nu o citisem niciodată — o scrisoare dinainte de nuntă:

„Maria, sper să nu te dezamăgesc niciodată. Să fii fericită lângă mine.”

Am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama că promisiunile se pot risipi atât de ușor… și că fericirea mea fusese mereu legată de el.

Au trecut luni până am început să ies din casă fără teamă că mă voi prăbuși pe stradă. Am acceptat invitația Irinei la un ceai într-o duminică după-amiază.

— Mamă, trebuie să faci ceva pentru tine! Să-ți găsești un hobby, să cunoști oameni noi…

— La vârsta mea? Cine mai are nevoie de mine?

— Eu am nevoie! Și Vlad! Și tu ai nevoie de tine însăți!

M-au durut cuvintele ei, dar aveau dreptate. Începusem să mă uit în oglindă și să nu mă mai recunosc. Cine era femeia aceea cu riduri adânci și ochi triști?

Am început timid: am mers la biserică într-o duminică dimineață, apoi la un atelier de pictură organizat la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe doamna Dorina — o văduvă veselă care mi-a povestit despre viața ei plină de încercări.

— Să știi că viața nu se termină când pleacă bărbatul! Atunci începe!

Am râs împreună și pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură.

Dar nu toți au înțeles schimbarea mea. Fratele meu, Gheorghe, m-a sunat într-o seară:

— Maria, lumea vorbește că ai început să umbli pe la tot felul de activități… Nu ți-e rușine? Ce-ar zice mama dacă ar trăi?

— Gheorghe, mama nu mai trăiește. Iar eu vreau să trăiesc cât încă pot.

A închis telefonul fără să spună nimic. M-am simțit vinovată pentru o clipă, dar apoi mi-am dat seama că nu mai vreau să trăiesc după regulile altora.

Cu timpul, am început să mă bucur de lucruri mici: o plimbare prin parc, o carte bună citită la lumina lămpii, o conversație cu Irina sau Vlad pe Skype. Am redecorat sufrageria — am aruncat vechile perdele și am pus flori proaspete pe masă.

Într-o zi, la atelierul de pictură, am întâlnit un bărbat — Paul — care mi-a zâmbit cald și m-a invitat la o cafea după cursuri. Am ezitat mult înainte să accept. Încercam să-mi dau seama dacă e trădare față de trecutul meu sau un pas spre viitor.

Nu știu dacă voi putea iubi din nou vreodată așa cum l-am iubit pe Radu. Dar știu sigur că merit să fiu fericită — chiar dacă fericirea arată altfel acum.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc ani întregi în umbra unui bărbat fără să-și dea seama că există și pentru ele însăși? Oare câte dintre noi avem curajul să ne regăsim atunci când totul pare pierdut?