În umbra promisiunilor: Cât mă costă libertatea mea? Povestea Mirelei dintr-un cartier bucureștean

— Mirela, iar ai uitat să cumperi pâine? Vocea lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde aburul de la ciorba de legume se amesteca cu mirosul de teamă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, și am încercat să-mi adun curajul. — Am uitat, îmi pare rău, am avut mult de lucru la birou… — Mereu ai scuze! Dacă nu ești în stare să ții o casă, la ce mai folosești?

M-am uitat la el, dar privirea mi-a alunecat repede spre podea. Era a treia oară săptămâna asta când ridica vocea. Nu mai era nimic nou. De fapt, nu mai era nimic nou de ani buni. Mă simțeam ca un obiect de mobilier, mereu la locul lui, mereu util, dar niciodată văzut cu adevărat.

Când l-am cunoscut pe Radu, eram studentă la Litere și visam să scriu romane. El era carismatic, sigur pe el, promitea o viață stabilă și liniștită. Mama mi-a spus: „E băiat serios, Mirela, nu rata ocazia.” Tata a dat din cap aprobator. Am ascultat de ei. Așa se face la noi.

La început, totul părea perfect. Radu mă răsfăța cu flori și ieșiri la teatru. Dar după nuntă, totul s-a schimbat încet. Întâi au fost glumele despre cât de mult vorbesc cu prietenele mele. Apoi telefoanele verificate pe ascuns. Întrebările despre fiecare minut petrecut în afara casei. „E pentru binele nostru”, îmi spunea el. „Așa fac bărbații care iubesc.”

Am început să mă izolez. Prietenele mele, Irina și Camelia, mă sunau tot mai rar. Când mă întâlneam cu ele la cafea, Radu mă suna din jumătate în jumătate de oră. „Să nu pățești ceva”, zicea el. Dar eu știam că nu era grijă, ci control.

Într-o seară, după ce am venit târziu de la serviciu — șeful mă rugase să rămân peste program — Radu m-a așteptat în sufragerie cu fața întunecată. — Unde ai fost? — La muncă, ți-am spus… — Nu mă minți! Am sunat la birou și mi-au zis că ai plecat la șase!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Începusem să mă tem să mai vorbesc. Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi pe pernă.

Anii au trecut și am rămas blocată într-o rutină sufocantă: serviciu-casă-serviciu-casă. Orice încercare de a schimba ceva era întâmpinată cu reproșuri sau tăcere glacială. Mama îmi spunea: „Așa sunt bărbații, trebuie să ai răbdare.” Tata nu zicea nimic; doar își aprindea o țigară și schimba canalul la televizor.

Într-o zi, la birou, colega mea Andreea m-a întrebat: — Mirela, tu ești fericită? Am râs fals: — Cine mai e fericit azi? Dar întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Seara, când Radu dormea, mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Unde dispăruse fata care visa să scrie romane?

Într-o duminică dimineață, am găsit un carnețel vechi într-un sertar. Era plin cu poezii scrise de mine în facultate. Am început să citesc și am plâns ore întregi. Mi-am dat seama că nu mai scrisesem nimic de ani buni. Mi-era teamă să mai visez.

În acea zi am decis să fac ceva pentru mine: am început să scriu din nou, pe ascuns. Noaptea, când Radu dormea sau era plecat la fotbal cu băieții, deschideam laptopul și lăsam cuvintele să curgă. Era singurul moment când simțeam că respir cu adevărat.

Dar Radu a aflat într-o seară când s-a întors mai devreme acasă și m-a surprins scriind. — Ce faci acolo? — Scriu… doar pentru mine… — Ai timp de prostii? Mai bine ai face curat!

A aruncat laptopul pe canapea și a ieșit trântind ușa. Am plâns toată noaptea, dar dimineața am simțit pentru prima dată o scânteie de revoltă în mine.

În următoarele luni am început să mă schimb puțin câte puțin. Am reluat legătura cu Irina și Camelia, le-am povestit totul printre lacrimi la o cafea amară într-un mall aglomerat din Drumul Taberei.

— Mirela, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! mi-a spus Irina.
— Dar dacă nu mă descurc singură? Dacă rămân pe drumuri?
— Nu ești singură! Suntem aici pentru tine!

Vorbele lor mi-au dat curajul pe care nu-l găsisem niciodată în familie.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Radu — ultima picătură fiind când mi-a spus că sunt „o ratată” — am făcut bagajul și am plecat la Irina.

Mama m-a sunat plângând:
— Mirela, ce faci? Te faci de râs! Ce-o să zică lumea?
— Mama, nu mai pot! Nu mai pot trăi așa!
— O să te întorci plângând!

Dar nu m-am întors.

Primele luni au fost grele: chirie mică într-o garsonieră rece, bani puțini, nopți nedormite și atacuri de panică. Dar pentru prima dată după mulți ani simțeam că trăiesc pentru mine.

Am început să public poezii online sub pseudonim și am primit mesaje de la femei care treceau prin același coșmar tăcut.

Radu m-a sunat de câteva ori:
— Mirela, hai acasă! Fără tine nu sunt nimic!
— Și eu fără mine nu sunt nimic.

Acum privesc pe fereastra garsonierei mele mici cum plouă peste blocurile gri ale Bucureștiului și mă gândesc: cât costă libertatea mea? Merită toate lacrimile și frica? Poate că da… Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească prețul curajului.

Oare câte femei încă mai trăiesc în tăcere? Oare câte dintre voi aveți curajul să faceți primul pas?