Cina care a schimbat totul: Cum o decizie mi-a destrămat familia

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile abia atingeau masa din sufragerie. Maria, fiica noastră de doisprezece ani, s-a retras speriată în camera ei, iar Vlad m-a privit cu acea privire rece, pe care o cunoșteam prea bine. Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului nostru din București, iar eu simțeam că mă sufoc.

— Ce vrei să spui? a întrebat el, încercând să-și păstreze calmul. — Să nu mai țipi, te rog. Maria te aude.

— Nu-mi pasă! Nu mai pot să fiu aici! Am nevoie de aer, de liniște… de altceva! am continuat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

A fost momentul în care am luat decizia care avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi, lăsându-mi copilul și soțul în urmă. Am mers pe străzile reci, cu pași grăbiți, încercând să scap de tot ce mă apăsa. În mintea mea răsuna doar gândul că undeva, departe de ei, voi găsi fericirea pe care o meritam.

Am ajuns la sora mea, Irina, care m-a primit fără prea multe întrebări. — Ce-ai făcut, Sorina? a șoptit ea, văzându-mi ochii umflați de plâns. — Nu puteai să mai rabzi puțin? Pentru Maria…

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc cu Vlad. Mă simt invizibilă. Totul e rutină, certuri, reproșuri… Nu mai sunt eu.

Irina a oftat și m-a lăsat să dorm pe canapeaua ei. În acea noapte am plâns până am adormit. Dimineața, am primit primul mesaj de la Vlad: „Maria te întreabă dacă vii acasă.” Am șters mesajul fără să răspund. Mă simțeam vinovată, dar și ușurată. Credeam că am făcut ce trebuie.

Zilele au trecut greu. Maria nu mi-a scris deloc. Vlad mi-a trimis doar mesaje scurte: „Trebuie să vii să-ți iei lucrurile.” „Maria e răcită.” „Nu vrei să vorbim?”

Am început să lucrez la o cafenea mică din cartierul Irinei. Îmi plăcea să vorbesc cu clienții, să simt că exist pentru cineva. Dar serile erau cele mai grele. Mă uitam la pozele cu Maria din telefon și mă întrebam dacă mă va ierta vreodată.

După două luni, am încercat să o sun. A răspuns Vlad:

— Ce vrei?

— Vreau să vorbesc cu Maria.

— Nu vrea să vorbească cu tine. E la pian.

— Vlad, te rog… Dă-mi-o la telefon.

— Sorina, ai ales să pleci. Las-o pe Maria să se obișnuiască fără tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am început să merg pe ascuns la școala Mariei, doar ca s-o văd de la distanță. Odată am prins-o ieșind cu prietena ei cea mai bună, Andreea. Am vrut să mă apropii, dar m-am ascuns după un copac când am văzut cât de tristă era privirea ei.

Timpul a trecut. Am început o relație cu un coleg de la cafenea, Radu. Era blând și atent, dar nu putea umple golul din mine. Într-o zi, după aproape un an de la despărțire, am primit un mesaj scurt de la Maria: „De ce ai plecat?”

Am plâns ore întregi înainte să-i răspund. I-am scris o scrisoare lungă în care i-am explicat tot: cât de nefericită eram, cât de mult o iubesc și cât de mult îmi doresc să mă ierte.

Ne-am întâlnit într-un parc. Maria era schimbată — mai înaltă, mai serioasă. M-a privit rece:

— De ce n-ai venit la serbarea mea? De ce nu m-ai sunat când am avut febră?

— N-am știut cum… Mi-a fost rușine… Mi-a fost frică…

— Și mie mi-e frică acum că o să pleci iar.

Am îmbrățișat-o și am plâns amândouă pe banca din parc. Din acea zi am început să ne vedem tot mai des — la film, la cofetărie sau pur și simplu plimbându-ne prin oraș. Dar rana rămânea acolo.

Vlad nu mi-a iertat niciodată plecarea. La fiecare întâlnire pentru custodie era rece și distant:

— Ai distrus tot ce am construit împreună.

— Poate că da… Dar vreau să fiu mamă pentru Maria.

Anii au trecut și relația mea cu Maria s-a vindecat încet-încet. Dar niciodată nu a mai fost ca înainte. Seara aceea de noiembrie ne-a schimbat pe toți pentru totdeauna.

Uneori mă uit la pozele vechi și mă întreb: dacă aș fi rămas atunci acasă, oare am fi fost fericiți? Poate că nu există răspunsuri simple pentru greșelile mari din viață.

Oare chiar putem repara ceea ce am rupt cu mâinile noastre? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?