Prizonier în umbra așteptărilor: Povestea mea ca proiect al părinților mei

— Nu, mama, nu vreau să dau la Medicină! am izbucnit într-o seară de iarnă, cu vocea tremurândă, în timp ce tata își lăsa furculița pe masă cu un zgomot sec. Mirosea a sarmale și a tensiune, iar ochii mamei se umpleau de lacrimi, nu de supărare, ci de dezamăgire. — Nu înțelegi, Ilinca, tu poți să faci ce n-am reușit noi! Tu ești speranța noastră, mi-a spus ea cu voce stinsă.

Am crescut într-un apartament mic din Bacău, cu pereții tapetați de diplomele mele și rafturile pline de manuale. Tata, inginer ratat din cauza restructurărilor din anii ’90, și mama, profesoară de chimie care visa să devină medic, și-au pus toate speranțele în mine. De la grădiniță mi-au spus că sunt specială, că pot orice, dar orice însemna doar ce-și doreau ei. Am învățat să citesc la patru ani, să scriu poezii la șase și să rezolv ecuații la opt. Orice notă sub zece era o tragedie națională.

La școală eram „fata cu părinți exigenți”. Colegii mă priveau cu milă sau cu invidie. Profesoara de română, doamna Popescu, încerca uneori să-mi spună: — Ilinca, ai voie să greșești. Dar acasă nu exista greșeală. Tata repeta mereu: — Viața nu-i pentru cei slabi. Dacă nu reușești tu, cine?

În liceu, am început să simt că nu mai pot respira. Voiam să pictez, să scriu povești, să merg la teatru cu prietenii. Dar fiecare oră liberă era o oră pierdută din drumul spre Medicină. Mama îmi spunea: — O să ai timp de toate după ce intri la facultate. Tata mă întreba: — Ce vrei să fii? O ratată ca mine?

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei că vreau să dau la Arte. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să fug de acasă. — Ilinca, nu-ți bate joc de noi! Noi ne-am sacrificat totul pentru tine! Am simțit atunci că nu mai sunt copilul lor, ci proiectul lor eșuat.

Am cedat. Am dat la Medicină. Am intrat printre primii. Dar în fiecare dimineață când mă trezeam în căminul rece din Iași, simțeam că mă sufoc. Colega mea de cameră, Roxana, mă întreba adesea: — Tu chiar vrei să fii doctor? Și nu știam ce să-i răspund.

În anul trei am clacat. Nu mai puteam învăța, nu mai puteam dormi. Mă uitam în oglindă și nu recunoșteam fata palidă cu cearcăne adânci. Într-o noapte am sunat-o pe mama plângând: — Nu mai pot! Vreau altceva! A tăcut mult timp la telefon. — O să treacă… E doar oboseala. Tata nici nu a vrut să audă: — Nu te-ai făcut de râs destul?

Atunci am început să scriu din nou. Povestiri scurte pe care le publicam anonim pe un blog. Pentru prima dată după mulți ani simțeam bucurie. Un editor mi-a scris un mesaj: „Ai talent. Ai vrea să publicăm o carte?”

Am strâns curajul și m-am dus acasă într-un weekend ploios. Le-am spus părinților că vreau să renunț la Medicină și să scriu. Mama a izbucnit în plâns: — Ne-ai distrus visul! Tata a ieșit din cameră fără să spună nimic.

Au urmat luni de tăcere și reproșuri. M-au sunat rudele din toată țara: — Cum poți să-ți faci părinții de râs? Vecinii șușoteau când mă vedeau pe stradă. Dar eu simțeam că trăiesc pentru prima dată.

Am publicat cartea. A avut succes modest, dar pentru mine a fost o victorie uriașă. Părinții mei încă nu au citit-o. Mama încă speră că „o să-mi vin mintea la cap”. Tata nu vorbește despre asta.

Acum locuiesc într-o garsonieră mică din București și scriu zilnic. Uneori mă simt vinovată, alteori liberă. Mă întreb adesea: Oare voi reuși vreodată să fiu acceptată pentru cine sunt eu cu adevărat? Sau voi rămâne mereu prizoniera visurilor altora?

Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu? Cum ați găsi curajul să vă urmați propriul drum?