Nu Sunt Doar Bunica: Povestea Vere, a Sacrificiului și a Regăsirii de Sine

— Nu mai pune atâta sare, mamă, îi face rău lui Vlad! vocea fiicei mele, Irina, răsună tăios din bucătărie. Mâinile îmi tremură ușor deasupra oalei cu supă, iar lingura cade cu zgomot pe masă. Vlad, nepotul meu cel mic, se joacă neatent pe covor, fără să știe că fiecare gest al meu e analizat, judecat, corectat. Mă simt ca o umbră în propria casă, un musafir tolerat doar pentru că încă mai pot găti și spăla.

Mă numesc Vera și am 68 de ani. Toată viața am fost „mama lui Sorin și a Irinei”, „soția lui Gheorghe”, „bunica lui Vlad și a Ilincăi”. Niciodată doar Vera. Am crescut la țară, într-o familie săracă din Botoșani, unde am învățat că femeia trebuie să rabde și să tacă. M-am măritat la 19 ani cu Gheorghe, un bărbat muncitor, dar aspru. Am crescut doi copii fără prea mult ajutor, am lucrat la CAP și apoi la fabrica de confecții din oraș. Seara, când toți dormeau, mă uitam pe fereastră la stele și visam să fiu altcineva: poate profesoară, poate pictoriță. Dar visurile nu țin de foame.

Anii au trecut ca o ploaie rece de toamnă. Gheorghe s-a stins devreme, iar eu am rămas singură cu copiii. Am tras din greu să le fie lor mai bine: haine curate, mâncare caldă, lecții făcute. Nu m-am plâns niciodată. Când au plecat la facultate în Iași, am simțit că mi se rupe sufletul, dar m-am bucurat pentru ei. Apoi au apărut nepoții și casa s-a umplut din nou de râsete și jucării.

Acum însă, totul e altfel. Irina s-a întors acasă după divorț, cu Vlad de mână și sufletul făcut bucăți. Sorin vine rar, mereu grăbit, cu soția lui sofisticată care mă privește ca pe o relicvă din alt timp. Eu sunt aici să ajut, să gătesc, să fac curat, să ascult plângerile tuturor. Dar cine mă ascultă pe mine?

Într-o seară friguroasă de iarnă, după ce toți s-au retras în camerele lor, am rămas singură la masa din bucătărie. Am privit mâinile mele crăpate și am simțit un gol imens în piept. „Cine sunt eu? Ce vreau eu?” — întrebări pe care nu mi le-am permis niciodată. Am început să plâng încet, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, Irina a găsit farfuriile nespălate și a ridicat tonul:
— Mamă, nu poți să lași totul vraişte! Ce se întâmplă cu tine?
Am vrut să-i spun că sunt obosită, că mă doare spatele și sufletul, dar m-am oprit. Am zâmbit forțat și am început să strâng masa.

În zilele următoare am devenit tot mai absentă. M-am surprins uitându-mă minute în șir pe geam la copacii goi din fața blocului. Am început să scriu într-un caiet vechi — gânduri, amintiri, dorințe neîmplinite. Era singurul loc unde puteam fi eu însămi.

Într-o după-amiază, Ilinca a venit la mine cu un desen:
— Bunico, uite! Ești tu la mare!
Am privit desenul: o femeie cu părul alb dansa pe malul mării sub un cer albastru. Am simțit un nod în gât.
— De ce crezi că dansez?
— Pentru că ești fericită! mi-a răspuns simplu.
Am realizat atunci cât de puțin mă cunosc cei dragi. Pentru ei sunt doar bunica mereu disponibilă.

Într-o zi am decis să fac ceva pentru mine: m-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură. Când le-am spus copiilor mei, reacțiile au fost neașteptate:
— La vârsta ta? Ce rost are? a spus Sorin.
— Cine are grijă de Vlad dacă tu pleci? a întrebat Irina.
Am simțit furie și tristețe în același timp.
— Poate că a venit timpul să fac și eu ceva pentru mine… am spus încet.

Primele ore de pictură au fost ca o gură de aer proaspăt. Am cunoscut alte femei ca mine: Maria, care își pierduse soțul; Elena, care trăia cu un fiu bolnav; Doamna Stanciu, care nu avusese niciodată copii. Toate aveau povești de sacrificiu și dorințe ascunse sub tăceri grele.

Într-o seară am pictat o femeie singură pe o bancă în parc. Profesorul s-a uitat lung la tablou:
— Cine e?
— Eu… am șoptit.

Acasă însă conflictele au crescut. Irina era tot mai iritată:
— Nu mai ești aici când avem nevoie! Ce s-a întâmplat cu mama care făcea totul pentru noi?
Am izbucnit:
— Poate că mama aceea s-a pierdut undeva între griji și nopți nedormite! Poate că vreau să fiu și eu altceva decât bucătăreasa casei!
S-a lăsat o tăcere grea între noi. Vlad s-a apropiat timid:
— Bunico… te iubesc chiar dacă nu gătești azi supa mea preferată.
L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.

Au urmat luni de tensiuni și reproșuri tăcute. Dar încet-încet copiii mei au început să mă vadă altfel. Sorin mi-a adus un set nou de pensule; Irina m-a întrebat timid dacă poate veni cu mine la cursuri într-o zi liberă.

Astăzi stau din nou la masa din bucătărie — dar nu mai sunt aceeași femeie resemnată. Pe perete atârnă primul meu tablou: o femeie dansând pe malul mării. Casa e încă plină de probleme și griji, dar eu am găsit curajul să-mi spun povestea și să-mi cer dreptul la bucurie.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere? Câte bunici sunt doar umbre în casele lor? Poate că a venit timpul să ne spunem poveștile — cine suntem noi dincolo de rolurile pe care ni le-au dat ceilalți?