Când dragostea nu mai ajunge: ziua în care fiica mea m-a șters din viața ei

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi?
Vocea Elenei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o pregătisem pentru prânz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar inima bătea neregulat, ca atunci când eram copil și mă ascundeam de tata după ce făceam vreo boacănă.
— Elena, nu am vrut să te supăr… Am crezut că-l bucur pe Vlad cu bicicleta aia. Știi cât de mult își dorea una…
— Nu e vorba doar de bicicletă! Nu înțelegi că eu și Mihai am stabilit să nu-i luăm nimic scump anul ăsta? Că încercăm să-l învățăm valoarea lucrurilor?
Mă uitam la fața ei roșie, la ochii aceia albaștri care cândva mă priveau cu atâta dragoste. Acum vedeam doar reproș și oboseală.
— Îmi pare rău, draga mea… Am vrut doar să-l văd fericit.
Elena a oftat adânc și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură, cu lingura în mână și cu un nod în gât.

Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața fiicei mele. De când s-a căsătorit cu Mihai, totul s-a schimbat. Nu mai eram eu cea la care venea cu orice problemă, nu mai eram confidenta ei. Mă simțeam ca o musafiră în propria familie.

Îmi amintesc cum era Elena mică, cum venea plângând la mine după ce se certa cu copiii din fața blocului. O luam în brațe și îi promiteam că totul va fi bine. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit două schimburi la fabrică să nu-i lipsească nimic. Niciodată nu mi-am permis să-i spun cât de greu mi-a fost sau cât am plâns nopți întregi de frică să nu pățească ceva.

Acum, la bătrânețe, tot ce-mi doream era să fiu aproape de ea și de Vlad, nepotul meu. Să-i ajut, să le gătesc, să le spun povești din tinerețe. Dar orice gest al meu părea să fie interpretat greșit.

În ziua aceea, după ce Elena a plecat supărată, am rămas singură în apartamentul meu mic din cartierul Dacia. Am privit bicicleta roșie sprijinită de perete și am început să plâng. Nu pentru bicicletă, ci pentru tot ce pierdusem fără să-mi dau seama: apropierea de fiica mea.

A doua zi am încercat să o sun. Nu mi-a răspuns. Am trimis un mesaj: „Îmi pare rău, Elena. Te iubesc.” Niciun răspuns.

Au trecut zile, apoi săptămâni. La început am crezut că e doar o supărare trecătoare. Dar tăcerea s-a adâncit ca o prăpastie între noi. De Crăciun am mers cu o pungă de cozonac și portocale la ușa lor. Mi-a deschis Mihai.

— Bună ziua, Maria… Elena nu e acasă acum.

— Pot să-l văd pe Vlad?

— E la bunicii din partea mea… Poate altă dată.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am lăsat punga pe hol și am plecat fără să spun nimic.

În ianuarie am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să nu mai insiști. Avem nevoie de spațiu.” Atât. Fără explicații, fără reproșuri directe, fără șansa de a-mi cere iertare față în față.

Am început să mă întreb unde am greșit atât de tare. Oare faptul că am vrut mereu să fiu prezentă a sufocat-o? Oare sacrificiile mele au devenit o povară pentru ea? Sau poate Mihai a avut dreptate când mi-a spus într-o seară, pe un ton calm dar rece:

— Maria, trebuie să înțelegi că familia noastră are nevoie de reguli și limite. Vlad trebuie să știe cine sunt părinții lui.

Am simțit atunci că nu mai sunt mama Elenei, ci doar o femeie bătrână care deranjează echilibrul unei familii tinere.

Zilele au devenit toate la fel: cafeaua amară dimineața, televizorul pe fundal și tăcerea apăsătoare din casă. Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreba mereu:

— Ce mai face fata dumitale?

Zâmbeam fals și spuneam:

— E bine… ocupată cu serviciul și copilul.

Dar adevărul era că nu mai știam nimic despre ea sau despre Vlad. Mă uitam la pozele lor de pe Facebook — zâmbete la munte, torturi colorate de ziua lui Vlad — și simțeam că nu mai fac parte din povestea lor.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Elena. Scrisul ei rotund, ordonat:

„Mamă,
Știu că te doare distanța asta dintre noi. Dar trebuie să înțelegi că uneori dragostea sufocă. Când eram mică aveam nevoie de tine mereu lângă mine, dar acum am nevoie să fiu eu însămi pentru copilul meu. Nu vreau ca Vlad să creadă că totul i se cuvine doar pentru că are bunici care îi fac toate poftele. Te rog să respecți decizia noastră.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns până n-am mai avut lacrimi. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cea egoistă, dacă dorința mea de a fi aproape a făcut mai mult rău decât bine.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi găsesc liniștea printre flori și cărți vechi. Uneori visez că Elena vine la mine și mă ia în brațe ca odinioară. Alteori mă trezesc plângând după Vlad — băiatul cu ochi mari care mă striga „mamaie” și râdea când îi citeam povești.

Nu știu dacă vreodată ne vom împăca cu adevărat sau dacă rana asta va rămâne deschisă pentru totdeauna.

Mă întreb adesea: oare există vreo limită pentru dragostea unei mame? Sau uneori iubirea noastră devine prea mult pentru cei pe care îi iubim cel mai mult?