Umbre pe coridor: Ziua în care am lăsat-o pe mama la azil

— Nu mă lăsa aici, te rog, Vlad! vocea mamei a răsunat ca un ecou spart pe holul lung, mirosind a dezinfectant și a timp stătut. Mâna ei subțire, cu vene albastre ieșite în relief, mi-a strâns degetele cu o forță pe care nu i-o mai știam. M-am uitat la ea, la ochii aceia mari, umezi, care mă implorau să nu plec. În spatele nostru, asistenta, doamna Lidia, aștepta răbdătoare, cu un zâmbet forțat și o privire care spunea „știu că doare, dar trebuie”.

Nu știu când am ajuns aici. Parcă ieri mama gătea sarmale și râdea cu tata la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești. Parcă ieri mă certa că nu-mi pun fularul la gât. Dar tata s-a dus primul, iar boala mamei a venit ca o ploaie rece de toamnă: încet, dar sigur. Alzheimer. Un cuvânt care mi-a schimbat viața și mi-a furat-o pe mama cu fiecare zi care trecea.

— Vlad, nu mă lăsa aici… Nu vreau să rămân singură…

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am vrut să-i spun că nu va fi singură, că o să vin zilnic, că totul va fi bine. Dar știam că mințeam. Știam că nu pot să fiu acolo mereu. Aveam doi copii mici acasă, o soție epuizată de nopțile nedormite și un job care mă storcea de energie. În ultimele luni, viața noastră se transformase într-un carusel al disperării: mama rătăcită pe stradă, vecinii alarmați, copiii speriați de crizele ei de furie sau de momentele în care nu mă mai recunoștea.

— Vlad, te rog… Nu mă lăsa…

— Mamă, trebuie… Nu mai pot singur. Nu ești în siguranță acasă…

Vocea mi s-a frânt. Mi-am dat seama că nu există cuvinte potrivite pentru a justifica trădarea asta. Pentru că așa simțeam: că o trădez. Că o abandonez exact când are cea mai mare nevoie de mine.

Doamna Lidia a pus mâna ușor pe umărul mamei.

— Haideți, doamnă Maria, vă arăt camera dumneavoastră. Vlad o să vină mâine să vă vadă.

Mama s-a uitat la mine ca un copil pedepsit. Am vrut să fug după ea pe coridorul acela lung și rece, să o iau în brațe și să-i spun că totul va fi ca înainte. Dar am rămas încremenit. Am simțit cum privirea ei mă urmărește până când ușa s-a închis încet în urma lor.

Am ieșit afară și am plâns ca un copil. M-am sprijinit de gardul azilului și am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Telefonul mi-a vibrat în buzunar: era Andreea, soția mea.

— Ai terminat? Cum a fost?

— Nu pot… Nu pot să cred că am făcut asta…

— Vlad, nu aveai de ales. Știi bine că nu mai puteam continua așa. Copiii sunt speriați, tu ești la capătul puterilor… Mama ta are nevoie de îngrijire specializată.

— Dar dacă nu se adaptează? Dacă mă urăște pentru asta?

— O să-i fie greu la început, dar e spre binele ei. Și al nostru.

Am închis ochii și am încercat să respir adânc. Dar vinovăția era ca un animal sălbatic care îmi rodea sufletul.

În zilele următoare am mers zilnic la mama. De fiecare dată mă întâmpina cu aceeași privire pierdută și aceeași întrebare:

— Când mă iei acasă?

Nu aveam răspuns. Îi aduceam prăjituri făcute de copii, îi povesteam despre școală și despre cât de mult o iubim. Dar ea părea tot mai absentă, tot mai mică în patul acela străin.

Într-o seară, când am ajuns acasă după vizită, copiii m-au întâmpinat cu desene pentru bunica și întrebări naive:

— Tati, bunica vine mâine acasă?

Andreea m-a tras deoparte.

— Vlad, trebuie să accepți că ai făcut ce era mai bine pentru toți. Nu poți să te distrugi pe tine ca să salvezi pe altcineva…

Dar cine mă salvează pe mine? Cine îmi vindecă rana asta care nu se vede?

Au trecut luni de atunci. Mama s-a obișnuit oarecum cu noua ei lume: are prietene noi, uneori zâmbește când mă vede, alteori nu mă recunoaște deloc. Eu încă port povara acelei zile ca pe o piatră legată de gât.

Sunt nopți când mă trezesc brusc și aud vocea ei:

— Nu mă lăsa aici…

Mă întreb dacă există vreun răspuns corect la dilema asta: când dragostea pentru părinți se ciocnește de limitele propriei puteri? Când devine sacrificiul prea mare? Poate cineva să-mi spună dacă am ales bine sau rău? Voi ce ați fi făcut în locul meu?