Umbre în noapte: O noapte care mi-a schimbat viața

— Vlad, nu te mai juca cu păturica aia, te rog, o să te încurci în ea! am strigat din sufragerie, cu ochii lipiți de ecranul laptopului și urechile ciulite spre monitorul de bebeluși. Era trecut de miezul nopții, iar aerul stătut al verii se lipea de piele ca o a doua haină. Soțul meu, Radu, dormea dus în dormitor, iar eu încercam să termin un raport urgent pentru serviciu. Vlad, băiețelul nostru de trei ani, se foiase toată seara și abia reușisem să-l adorm.

Deodată, un fior rece mi-a străbătut șira spinării. Din monitor s-a auzit un foșnet ciudat, apoi o voce groasă, străină, șoptind: „Nu plânge, Vlad… sunt aici cu tine.” Am înghețat. Am crezut că mi se pare. Am dat volumul mai tare. Vocea a continuat, calmă, aproape blândă: „Hai să ne jucăm… nu spune nimănui.”

Am aruncat laptopul pe canapea și am fugit spre camera lui Vlad. L-am găsit stând în pătuț, cu ochii mari, umezi, privind fix spre monitor. M-am repezit la el, l-am luat în brațe și am simțit cum îi tremură tot corpul.

— Mami… omul din cutie a zis să nu spun nimic… a șoptit el, strângându-mă tare.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am scos monitorul din priză și am alergat la Radu.

— Trezește-te! Cineva vorbește cu Vlad prin monitor! am urlat, cu lacrimi în ochi.

Radu s-a ridicat buimac.

— Ce prostii spui? Cine să vorbească? E doar un aparat!

— Nu! Am auzit clar! O voce de bărbat! Vlad e speriat!

A urmat o noapte albă. Am verificat fiecare colțișor al casei, am încuiat toate ușile și ferestrele. Radu a încercat să mă liniștească, dar eu nu mai puteam gândi limpede. Am sunat la poliție dimineața. Au venit doi agenți tineri, Ionuț și Sorin. Au inspectat monitorul și au dat din umeri.

— Doamnă, se poate ca cineva să fi interceptat frecvența aparatului. Se mai întâmplă… Dar nu vă faceți griji, probabil e o glumă proastă.

— O glumă?! Să vorbești cu un copil de trei ani noaptea?!

— Dați-l jos din priză și nu-l mai folosiți o vreme. Dacă se mai întâmplă ceva, sunați iar.

Am rămas cu un gust amar. Nimeni nu părea să înțeleagă groaza care mă cuprinsese. Seara următoare am refuzat să-l mai las pe Vlad singur în cameră. Radu a început să mă privească ciudat.

— Exagerezi. Nu putem trăi în frică pentru totdeauna. E doar tehnologie…

Dar eu nu puteam uita vocea aceea. Nici privirea speriată a lui Vlad. Zilele au trecut greu. Am început să văd pericole peste tot: vecinul de la trei care stătea prea mult la geam, bătrâna de la parter care mă întreba mereu ce face copilul… Totul mi se părea suspect.

Mama m-a sunat într-o seară.

— Ce ai, Ilinca? Parcă nu mai ești tu…

— Nu pot dormi… Mi-e frică pentru Vlad.

— Nu poți controla totul. Copiii simt frica ta. O să-l rănești fără să vrei…

Am izbucnit în plâns.

— Dar dacă nu exagerez? Dacă cineva chiar ne urmărește?

Radu s-a îndepărtat de mine pe zi ce trecea. Venea târziu acasă, evita discuțiile despre incident.

— Nu mai pot cu paranoia asta! Îmi vine să plec!

Într-o noapte l-am găsit pe Vlad vorbind singur în întuneric.

— Cu cine vorbești?

— Cu omul din cutie… Mi-e dor de el…

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am început să caut ajutor la psiholog. Am dus și copilul la terapie. Diagnosticul: anxietate severă la mine, tulburare de somn la Vlad.

Familia s-a împărțit: mama și sora mea spuneau că exagerez; Radu voia să uităm totul; eu simțeam că mă sufoc între patru pereți care nu-mi mai ofereau siguranță.

Într-o zi am găsit curajul să vorbesc cu alte mame pe un grup online.

„Și mie mi s-a întâmplat!” a scris Ana din Iași. „Monitorul nostru a fost hackuit! Am schimbat parola WiFi și am aruncat aparatul!”

Altele povesteau despre camere video sparte, despre frica de necunoscut care le bântuia nopțile. Nu eram singură.

Am început să iau măsuri: am schimbat toate parolele, am renunțat la dispozitivele inteligente din casă, am instalat gratii la ferestre și camere de supraveghere la ușă. Dar liniștea nu s-a întors niciodată complet.

Radu s-a mutat temporar la sora lui. Spunea că nu mai suportă atmosfera apăsătoare din casă.

Vlad doarme acum cu mine în pat. Încerc să-i redau sentimentul de siguranță, dar uneori îl surprind privind fix spre colțul camerei, ca și cum ar asculta ceva ce eu nu pot auzi.

M-am întrebat de nenumărate ori: unde se termină grija normală pentru copil și unde începe paranoia? Cum putem fi siguri că suntem în siguranță acasă când tehnologia ne poate trăda oricând?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsurile… Dar voi? Voi cât de mult aveți încredere în liniștea propriului cămin?