Nu pot să-mi iert fiul pentru că mi-a distrus șansa la fericire: Povara unei mame singure

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Rareș! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa se trânti cu putere în urma lui. M-am prăbușit pe canapea, cu palmele strânse în jurul feței, încercând să-mi opresc lacrimile. În apartamentul nostru mic din cartierul Titan, liniștea era tăioasă ca lama unui cuțit.

Totul începuse cu un an în urmă, după ce divorțul de Mihai mă lăsase singură cu Rareș, băiatul meu de șaisprezece ani. Încercam să țin totul sub control: facturi, teme, mâncare, și mai ales, să-i alin furia și dezamăgirea. Dar Rareș nu vorbea cu mine decât monosilabic. În fiecare seară, îl găseam în fața calculatorului, cu căștile pe urechi, pierdut într-o lume unde eu nu aveam acces.

Apoi a apărut Vlad. L-am cunoscut la serviciu, la contabilitate. Era blând, răbdător și avea un fel de a mă face să râd chiar și după cele mai grele zile. După luni de ezitări, am decis să-l prezint lui Rareș. Seara aceea a fost un dezastru: Rareș a refuzat să iasă din cameră, iar când Vlad a încercat să-l salute, băiatul meu a trântit ușa și a urlat: „Nu-mi trebuie alt tată!”

Am crezut că e doar o criză adolescentină. Dar Rareș a început să saboteze totul. Îi trimitea lui Vlad mesaje urâte de pe telefonul meu când nu eram atentă. A răspândit zvonuri printre colegii mei că Vlad ar fi însurat. Într-o seară, când Vlad venise la noi să ia cina, Rareș a aruncat farfuria cu sarmale pe jos și a urlat: „Pleacă! Nu ai ce căuta aici!”

După acea seară, Vlad nu a mai venit. Mi-a scris un mesaj scurt: „Nu vreau să te pun între mine și fiul tău. Îmi pare rău.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plâns toată noaptea, iar dimineața am găsit pe masă un bilet de la Rareș: „Nu ai nevoie de el. Mă ai pe mine.”

De atunci, relația noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Orice încercare de dialog se termina cu uși trântite și reproșuri. „De ce nu poți să fii ca alte mame? De ce ai nevoie de altcineva?” mă întreba Rareș cu ochii plini de ură și teamă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am cedat. Am izbucnit: „Știi cât de greu îmi este? Crezi că eu nu am dreptul la fericire? Nu sunt doar mama ta! Sunt și eu om!” Rareș m-a privit pentru prima dată cu adevărat. Ochii lui mari, negri, s-au umplut de lacrimi.

— Dacă pleci și tu… Ce fac eu? a șoptit el.

Atunci am înțeles: nu ura îl făcea să mă rănească, ci frica de abandon. Dar rana era deja adâncă. Nu puteam să-l iert pentru că mi-a distrus șansa la iubire. Și nu puteam să mă iert pe mine pentru că nu am știut să-i alin suferința.

Zilele au trecut una după alta, monotone și reci. Mergeam la serviciu ca un robot, iar acasă ne evitam privirile. Mama mea mă suna zilnic: „Liniștește-te, dragă! E doar o fază.” Dar eu știam că e mai mult decât atât.

Într-o duminică dimineață, l-am găsit pe Rareș în bucătărie, făcând clătite. Mi-a întins o farfurie fără să spună nimic. Am mâncat în tăcere, fiecare cu gândurile lui.

— Îți pare rău? l-am întrebat încet.

A dat din umeri.

— Nu știu… Poate… Dar mi-e frică să nu rămân singur.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

Dar rana nu s-a vindecat. Vlad nu s-a mai întors niciodată. Prietenele mele au început să mă evite – nimeni nu vrea să asculte mereu aceleași plângeri despre copii dificili și iubiri pierdute.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am ales să rămân lângă Rareș cu orice preț sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru mine însămi. Poate că nici nu există un răspuns corect.

Acum trăim împreună într-un echilibru fragil. Rareș e tot mai retras, iar eu tot mai obosită. Uneori îl privesc când doarme și mă întreb: oare va veni o zi în care ne vom putea ierta unul pe celălalt? Sau rănile astea vor rămâne mereu între noi?

Poate că iertarea e cel mai greu lucru pe care îl poate face o mamă. Dar cum poți ierta când inima ta încă sângerează? Voi ce ați face în locul meu?