Când dragostea se așază la masă: cum am supraviețuit printre rudele soției mele

— Nu cred că ești potrivit pentru fiica mea, Rareș! vocea domnului Popescu a tăiat aerul din sufrageria lor ca un cuțit. Mâinile mi s-au strâns pe marginea scaunului, iar Oana, logodnica mea, a tresărit lângă mine. Mirosea a sarmale și a tensiune veche, ca și cum pereții aceia văzuseră deja prea multe certuri.

— Tată, te rog… Nu începe iar! a șoptit Oana, cu ochii umezi. Dar el nu s-a oprit.

— Ce ai tu să-i oferi? Un salariu de profesor? Un apartament cu chirie? Noi am muncit toată viața să-i dăm tot ce-i mai bun!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. În minte mi se derulau toate momentele în care visam la o familie unită, la sărbători împreună, la râsete și povești. Realitatea era însă alta: eram un intrus într-o familie care nu mă voia.

Mama Oanei, doamna Popescu, încerca să tempereze spiritele, dar privirea ei era la fel de rece. — Poate ar trebui să mai așteptați cu nunta. Să vă cunoașteți mai bine… Să vedeți dacă rezistați presiunii.

Oana mi-a strâns mâna sub masă. — Rareș, hai să mergem acasă. Nu mai suport!

În drum spre garsoniera noastră din Drumul Taberei, Oana plângea în tăcere. — De ce nu pot să fie ca părinții tăi? De ce trebuie să fie totul atât de greu?

Am încercat să glumesc: — Poate pentru că ai mei nu știu să gătească sarmale și nu au pretenții la ginere perfect.

Dar râsul ei s-a frânt repede. — Nu e de râs, Rareș. Mă simt prinsă la mijloc. Îi iubesc, dar te iubesc și pe tine. Și nu vreau să aleg.

Adevărul era că nici eu nu voiam să o pun în situația asta. Dar fiecare vizită la părinții ei era un test de rezistență: întrebări insinuante despre salariul meu, despre planurile noastre de viitor, despre când o să ne luăm un apartament „adevărat”.

Într-o seară, după o altă ceartă cu socrii, Oana a izbucnit:

— Poate că au dreptate! Poate că nu suntem pregătiți! Poate că ar trebui să ne despărțim…

M-am uitat la ea șocat. — Chiar crezi asta?

— Nu știu! Sunt obosită… Nu mai pot!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Toată copilăria mea fusese marcată de dorința de a fi acceptat: la școală, printre prieteni, acasă. Acum, când credeam că mi-am găsit locul lângă Oana, mă simțeam din nou respins.

În zilele următoare, am început să evit discuțiile despre nuntă. Oana era tot mai retrasă. Până într-o zi când m-a sunat mama mea:

— Rareș, ce se întâmplă? Oana nu mai răspunde la telefon… Sunteți bine?

Am izbucnit: — Nu știu dacă mai are rost… Socrii nu mă vor nici mort! Oana e la capătul puterilor…

Mama a tăcut o clipă. — Dragul meu, dacă vrei cu adevărat pe cineva, trebuie să lupți. Dar nu uita: nu poți trăi viața altora. Nici măcar a socrilor.

Vorbele ei m-au urmărit toată noaptea. A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Oana.

— Uite ce e… Dacă vrei să renunțăm, spune-mi acum. Dar eu nu pot trăi mereu cu frica de a nu fi destul pentru ai tăi.

Oana m-a privit lung. — Nu vreau să renunț la noi. Dar nici nu vreau să-mi pierd familia…

— Atunci trebuie să punem limite. Să le spunem clar că viața noastră e a noastră.

A fost greu. Prima dată când le-am spus părinților ei că nu vom mai veni la fiecare masă de duminică s-a lăsat cu lacrimi și reproșuri:

— Cum adică? Voi sunteți copiii noștri! Noi știm ce e mai bine pentru voi!

Dar am rămas fermi. Am început să ne construim propriile tradiții: seri de film acasă, plimbări prin Herăstrău, vizite la ai mei unde eram primiți cu brațele deschise.

Relația cu socrii a rămas tensionată mult timp. La nuntă, domnul Popescu abia dacă mi-a strâns mâna. Dar Oana era fericită și asta conta cel mai mult.

Au trecut ani până când lucrurile s-au mai domolit. Când s-a născut fetița noastră, Ana-Maria, socrii au venit la spital cu flori și lacrimi în ochi.

— Să ne ierți dacă am fost prea duri… a spus doamna Popescu într-o zi, privind-o pe nepoata ei adormită.

Am zâmbit amar: — Am învățat multe din tot ce s-a întâmplat. Cel mai mult am învățat să fiu eu însumi.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptați? Și cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne alegem propriul drum?