Ușa care nu s-a deschis niciodată: Povestea unei mame la pragul fiului ei

— Vlad, deschide, mamă, ți-am adus ceva bun! vocea mea răsuna pe holul rece al blocului, amestecându-se cu mirosul de vopsea veche și urme de fum de țigară. Țineam în mâini tava cu brioșe calde, aburinde, pe care le făcusem special pentru el, așa cum îi plăceau când era copil. M-am uitat la ușă, la soneria veche, la numărul 17 scrijelit stângaci. Am apăsat din nou pe buton, de data asta mai încet, ca și cum aș fi vrut să nu deranjez prea tare.

Nimic. Doar tăcere. Am simțit cum inima mi se strânge, ca atunci când îl așteptam să vină acasă de la școală și întârzia fără să anunțe. Am lipit fruntea de ușă și am șoptit: — Vlad, sunt eu… mama. Hai, deschide. Nu stau mult, doar să te văd.

În spatele ușii, liniște. Poate nu era acasă? Dar știam că e. Îi văzusem mașina parcată jos. Poate dormea? Poate nu voia să mă vadă? Gândurile mi se învârteau ca un carusel nebunesc. Am lăsat tava jos pe preș și m-am așezat pe treapta scării, cu palmele strânse în poală.

M-am gândit la toate momentele din ultimii ani în care ne-am îndepărtat fără să ne dăm seama. La certurile mici care au crescut ca niște buruieni între noi: când i-am spus că fata cu care se vede nu e potrivită pentru el; când am insistat să-și termine masterul; când i-am reproșat că nu mă sună destul de des. Și el, mereu tăcut, mereu cu privirea în altă parte, evitând discuțiile grele.

— Ce cauți aici la ora asta? vocea vecinei de la 18 m-a trezit din gânduri. Era doamna Lidia, cu halatul ei roz și părul prins în bigudiuri.

— Îl aștept pe Vlad să-mi deschidă… i-am adus ceva de mâncare.

— Nu știu ce să zic, dragă… L-am văzut aseară intrând cu niște prieteni. Poate doarme. Sau poate nu vrea să fie deranjat. Tinerii ăștia… nu mai sunt ca pe vremuri.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. Doamna Lidia a oftat și a urcat mai departe. M-am uitat din nou la ușă. M-am ridicat și am bătut încă o dată, mai timid:

— Vlad, dacă nu vrei să mă vezi… spune-mi măcar asta. Nu vreau să te deranjez.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el: serile în care am stat trează lângă patul lui când avea febră; zilele în care am muncit peste program ca să-i pot cumpăra primul calculator; anii în care am renunțat la mine pentru el. Și acum? Acum eram o străină la ușa propriului copil.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Mesaj de la sora mea, Irina: „Ai ajuns la Vlad? Cum e?” Am scris repede: „Nu-mi deschide. Nu știu ce să mai fac.”

Am auzit pași pe hol. O clipă mi s-a părut că zăvorul se mișcă. M-am ridicat brusc, cu inima bătând nebunește.

— Vlad?

Dar era doar vecinul de la 16, domnul Radu, cu plasele de la piață.

— Bună ziua, doamnă Maria! Ce faceți aici?

— Îl aștept pe fiul meu… Nu-mi deschide.

— Eh… copiii ăștia… Eu n-am avut norocul să am copii, dar văd la alții cât e de greu. Să nu-l judecați prea aspru. Poate are și el necazurile lui.

Am dat din cap și am zâmbit trist. Domnul Radu a intrat în apartamentul lui și iar am rămas singură pe hol.

Mi-am amintit ultima noastră discuție la telefon:

— Mamă, nu pot vorbi acum. Sunt ocupat.

— Vlad, doar voiam să te întreb dacă vii duminică la masă…

— Nu știu! Te sun eu dacă pot.

Și n-a mai sunat.

Am stat acolo aproape o oră. Tava cu brioșe s-a răcit pe preș. În cele din urmă, am luat-o și am coborât scările încet, ca și cum fiecare treaptă ar fi fost o renunțare. În fața blocului m-am oprit și m-am uitat în sus, spre fereastra lui. Perdelele erau trase.

Pe drum spre casă m-am gândit la mama mea și la cât de greu îi era să mă vadă plecată de acasă după ce m-am măritat. Atunci n-am înțeles-o. Acum simțeam fiecare secundă de singurătate ca pe o pedeapsă nemeritată.

Acasă m-a întâmpinat pisica, Mara, torcându-mi printre picioare. Am pus tava pe masă și m-am așezat lângă fereastră, privind oamenii grăbiți pe stradă.

Seara târziu, telefonul a vibrat din nou. Mesaj de la Vlad: „Mamă, scuze că n-am răspuns azi. Am avut o zi grea.” Atât.

Am vrut să-i scriu că îl iubesc, că mi-e dor de el, că tot ce vreau e să-l văd fericit. Dar n-am mai scris nimic. Am stins lumina și am rămas cu gândurile mele.

Oare unde greșim noi, părinții? Oare cât trebuie să așteptăm până când copiii noștri își vor aminti cât îi iubim? Sau poate dragostea noastră e prea grea pentru ei?