Între două lumi: Povestea mea despre loialitate, familie și neînțelegeri

— Nu înțeleg de ce trebuie să vorbești cu ea atât de des! a izbucnit Vlad, soțul meu, trântind ușa bucătăriei după el. Vocea lui răsuna în apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era deja a treia oară săptămâna asta când discuția noastră ajungea în același punct: relația mea cu fosta mea soacră, doamna Elena.

Mă uitam la telefonul din mâna mea, unde mesajul Elenei încă era deschis: „Sper că Irina e bine. Să-mi dai de veste dacă are nevoie de ceva pentru școală.” Irina, fetița mea de opt ani, era lumina ochilor mei și motivul pentru care nu puteam să rup complet legătura cu Elena. Fosta mea soacră fusese mereu acolo pentru noi, chiar și după divorțul de Radu, primul meu soț.

— Vlad, nu e ceea ce crezi. Vorbim doar despre Irina. Elena vrea să fie prezentă în viața nepoatei ei. Nu pot să-i interzic asta, am încercat să explic, dar vocea mea era stinsă, aproape rugătoare.

Vlad s-a întors spre mine, cu ochii plini de reproș:
— Dar nu vezi că nu e normal? E fosta ta soacră! Ce-o să creadă lumea? Ce-o să creadă părinții mei? Ai trecut printr-un divorț, ai o viață nouă acum. Nu poți trăi cu un picior în trecut!

Am simțit cum mă sufoc între pereții acelei bucătării. M-am gândit la toate momentele când Elena mă ajutase: când Irina a avut varicelă și eu eram la serviciu, când nu aveam bani de medicamente și ea a venit cu plicul acela discret, fără să spună nimic. M-am gândit la Radu, care după divorț s-a mutat la Cluj și vedea copilul doar de două ori pe an. Cine era lângă noi? Elena.

— Vlad, nu pot să-i spun Elenei să dispară din viața Irinei. Nu ar fi corect față de copil. Tu ai avut bunici aproape când erai mic. Știi cât contează asta?

El a oftat adânc și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Am rămas singură cu gândurile mele, cu telefonul în mână și cu un nod în gât. M-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng încet, fără zgomot, ca să nu mă audă Irina din camera ei.

Mi-am amintit de ziua divorțului. Aveam 28 de ani și o fetiță de un an și jumătate. Radu nu mai era același om; certurile deveniseră zilnice, iar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi. Am ales să plec, chiar dacă știam că lumea va vorbi. Mama mi-a spus atunci:

— O să fie greu, Ana. Dar trebuie să fii tare pentru Irina.

Nimeni nu mi-a spus cât de greu va fi să reconstruiesc totul de la zero: serviciu nou, chirie nouă, grădiniță pentru Irina. Și totuși, Elena venea mereu cu o supă caldă sau cu o vorbă bună. Nu m-a judecat niciodată pentru decizia mea.

Când l-am cunoscut pe Vlad la birou, am simțit că viața îmi dă o nouă șansă. Era calm, atent și părea că mă înțelege. Ne-am mutat împreună după un an și jumătate și am încercat să formăm o familie normală. Dar normalitatea noastră era mereu umbrită de prezența Elenei.

— Ana, nu vreau să te pierd din cauza trecutului tău! mi-a spus Vlad într-o seară, cu voce joasă.

— Nu e vorba despre trecut. E vorba despre Irina. Ea are nevoie de bunica ei.

— Dar eu? Eu ce loc mai am în viața voastră?

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Poate că nici eu nu știam exact unde se termină trecutul și unde începe prezentul meu.

Într-o duminică dimineață, Elena a venit la noi cu plăcinta preferată a Irinei. Vlad s-a retras în dormitor sub pretextul că are de lucru la laptop. Eu am rămas cu Elena la bucătărie.

— Ana, știu că nu-i ușor pentru tine… Nici pentru Vlad. Dar eu nu vreau decât să-mi văd nepoata crescând. Nu vreau să-ți stric familia.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi.

— Știu… Dar Vlad nu poate accepta asta. Zice că trăiesc cu un picior în trecut.

Elena mi-a luat mâna peste masă:

— Sufletul unui copil nu are trecut sau viitor. Are doar nevoie de dragoste.

După ce a plecat Elena, Vlad a ieșit din dormitor și m-a privit lung:

— Ai ales deja între mine și ea?

— Nu e vorba despre alegere! E vorba despre Irina! am izbucnit eu pentru prima dată cu adevărat furioasă.

În acea seară am dormit fiecare pe partea lui de pat, fără să ne atingem. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad avea dreptate: poate că nu reușeam să-mi las trecutul în urmă. Dar apoi am auzit-o pe Irina râzând la telefon cu Elena și mi-am dat seama că unele legături nu pot fi rupte fără să rănești pe cineva nevinovat.

Au urmat luni întregi de discuții aprinse, lacrimi și împăcări forțate. Vlad a început să evite mesele cu Elena, iar eu mă simțeam prinsă între două focuri. Mama mea mi-a spus într-o zi:

— Ana, trebuie să alegi ce fel de familie vrei pentru copilul tău.

Dar cum poți alege între liniștea prezentului și rădăcinile trecutului?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Irina a venit la mine plângând:

— Mami, de ce nu mai vine bunica Elena la noi?

Am strâns-o tare în brațe și am simțit că inima mi se rupe în două.

— Pentru că uneori oamenii mari se ceartă pe lucruri pe care copiii nu le înțeleg…

În acea noapte am stat trează mult timp gândindu-mă dacă fac ceea ce trebuie sau doar încerc să împac pe toată lumea fără să reușesc nimic cu adevărat.

Acum mă uit la Vlad cum doarme liniștit lângă mine și mă întreb: Oare chiar putem construi o familie adevărată dacă nu acceptăm că trecutul face parte din noi? Sau sacrificăm fericirea copiilor noștri doar ca să ne fie nouă mai ușor?