Casa de la mare: Prețul visului meu

— Nu mai vreau să aud de casa asta! a țipat Ilinca, fiica mea cea mare, trântind ușa balconului. Marea se vedea albastră și liniștită dincolo de geam, dar înăuntru, valurile se izbeau cu putere între noi.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, tremurând. În bucătăria mică, mirosul de cafea proaspătă nu reușea să acopere tensiunea. Rareș, băiatul meu cel mic, stătea cu ochii în pământ, iar soția lui, Mirela, își frământa mâinile. Nepoții se jucau pe covor, neștiutori de furtuna care se abătuse peste noi.

Totul pornise de la visul meu: să cumpăr o casă la mare unde să ne strângem cu toții, să râdem, să povestim, să ne vindecăm. După moartea lui Victor, soțul meu, casa noastră din București devenise prea mare și prea goală. M-am gândit că poate marea ne-ar aduce împreună. Am vândut apartamentul și am investit tot ce aveam în această casă albă cu obloane albastre din Vama Veche.

— Nu înțelegi că nu toți vrem același lucru? a continuat Ilinca, cu vocea spartă. — Tu ai decis pentru noi! Nici nu ne-ai întrebat dacă vrem să venim aici!

— Ilinca, mama a vrut doar să ne fie bine… a încercat Rareș să o tempereze.

— Nu e vorba doar despre asta! a izbucnit ea. — E despre tot ce s-a întâmplat după ce tata a murit. Despre cum ai ales mereu pentru noi fără să ne asculți!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am vrut doar să-i văd împreună, să simt că nu m-am sacrificat degeaba. Dar cuvintele Ilincăi mi-au tăiat respirația.

— Mama, știi că te iubim, dar… poate că nu suntem pregătiți să fim din nou o familie, a spus Rareș încet.

Mirela s-a apropiat de mine și mi-a pus o mână pe umăr.

— Sofia, poate ar trebui să-i lași pe fiecare să-și găsească drumul. Știu că vrei să ne fie bine tuturor, dar uneori… uneori trebuie să-i lași să plece.

M-am uitat la ea și am văzut lacrimi în ochii ei. Mi-am amintit de copilăria copiilor mei: de serile când îi adunam la masă, de certurile lor mărunte, de râsetele care umpleau casa. După ce Victor s-a dus, am încercat să țin totul sub control. Poate prea mult.

— Nu vreau să vă pierd… am șoptit.

Ilinca s-a întors spre mine, cu obrajii umezi.

— Nu ne pierzi dacă ne lași să fim noi înșine. Dar dacă ne forțezi… atunci da, ne pierzi.

A urmat o tăcere grea. Nepoții au venit lângă mine și s-au cuibărit în brațele mele. Le-am simțit inimile bătând repede și mi-am dat seama că ei nu știau nimic despre durerile noastre ascunse.

Seara a venit cu pași moi peste casa noastră. Am stat pe terasă și am privit cum soarele se scufundă în mare. Rareș a venit lângă mine.

— Ți-ai dorit mereu ca noi să fim uniți. Dar poate că trebuie să acceptăm că fiecare are nevoie de spațiu. Eu și Mirela vrem să plecăm înapoi la Cluj. Ilinca… nu știu ce va face.

Am simțit un gol în stomac. Toată viața am crezut că sacrificiul meu va fi răsplătit cu recunoștință și apropiere. Dar poate că am greșit crezând că pot controla fericirea copiilor mei.

Noaptea târziu, Ilinca a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a rămas tăcută câteva clipe.

— Ți-e frică să fii singură? m-a întrebat brusc.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Da… mi-e teamă că dacă nu sunteți aici, nu mai am nimic.

Ilinca mi-a luat mâna în a ei.

— Ai pe noi chiar dacă nu suntem mereu lângă tine. Dar trebuie să ne lași să trăim viețile noastre. Să facem greșelile noastre.

Am plâns împreună în liniștea nopții. Am plâns pentru tot ce am pierdut și pentru tot ce încă speram să avem.

A doua zi dimineață, casa era mai liniștită. Rareș și Mirela își făceau bagajele. Ilinca stătea pe terasă cu o cafea și privea marea. Nepoții alergau prin curte, râzând fără griji.

M-am dus la Ilinca și am stat lângă ea fără să spun nimic. Am privit împreună valurile care se spărgeau de țărm.

— Poate că am greșit încercând să vă țin aproape cu orice preț… am spus încet.

Ilinca a zâmbit trist.

— Nu ai greșit că ai iubit prea mult, mama. Doar că uneori dragostea sufocă dacă nu-i dai aer.

Am rămas acolo mult timp, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat. La sacrificiile mele, la visele lor, la distanța care crește între generații chiar și atunci când nu vrem.

Acum casa e goală din nou. Doar eu și marea. Dar poate că e timpul să-mi găsesc propriul drum, nu doar să trăiesc prin copiii mei.

Mă întreb: oare cât de mult avem voie să visăm pentru cei dragi fără să le furăm libertatea? Și cât de mult doare când realizezi că uneori dragostea ta poate răni? Voi ce ați face în locul meu?