Vacanța care ne-a destrămat: Cum soacra mea a transformat visul în coșmar

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce valurile mării se loveau furioase de țărmul din Eforie Nord. Era prima noastră vacanță după nuntă, iar eu visam la zile liniștite cu Vlad, soțul meu. Dar visul s-a spulberat în clipa în care am văzut-o pe soacra mea, doamna Maria, coborând din tren cu valiza ei grea și privirea critică.

— Mamă, nu te supăra, dar chiar nu era nevoie să vii, a încercat Vlad să tempereze situația, dar vocea lui era slabă, lipsită de convingere.

— Cum să nu vin? Să vă lăsați pe mâna hoților de pe litoral? Să vă îmbolnăviți de la mâncare stricată? Eu vă știu pe voi, tineri și neatenți! a răspuns ea, cu acel ton autoritar care nu lăsa loc de replică.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi doream să fug, să mă ascund undeva unde să nu mă găsească nimeni. Dar eram captivă în apartamentul micuț pe care îl închiriasem cu greu din banii noștri. În fiecare dimineață, Maria se trezea înaintea noastră și începea să facă ordine, criticându-ne pentru orice: „Nu așa se face cafeaua! Nu lăsați prosoapele ude pe pat! Ce-i cu dezordinea asta?”

Într-o seară, după ce am încercat să avem o cină romantică pe terasă, Maria a apărut cu o farfurie de sarmale reci și a început să povestească despre vecina ei din Bacău care a divorțat pentru că nora nu știa să gătească. Vlad a râs stânjenit, iar eu am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— De ce nu îi spui ceva? l-am întrebat pe Vlad când am rămas singuri.

— E mama… Nu vreau să o supăr. Știi cum e ea… a murmurat el, evitându-mi privirea.

În fiecare zi, tensiunea creștea. Maria insista să ne însoțească peste tot: la plajă, la restaurant, chiar și la plimbările de seară. Nu aveam niciun moment doar pentru noi. Într-o după-amiază, când am vrut să stăm întinși pe nisip și să vorbim despre planurile noastre de viitor, Maria s-a așezat între noi și a început să povestească despre problemele ei cu pensia.

— Nu vă gândiți la copii? Mie mi-ar plăcea să am un nepoțel cât mai repede! a spus ea brusc, făcându-mă să mă simt ca o adolescentă certată pentru note proaste.

Într-o noapte, după ce Vlad adormise, am ieșit pe balcon și am început să plâng în tăcere. Marea părea rece și străină. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegându-l pe Vlad sau dacă eram eu prea sensibilă. Dar nu era doar despre mine. Era despre noi doi și despre spațiul nostru care fusese invadat fără milă.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Maria cotrobăind prin bagajul meu.

— Caut crema aia de soare. Nu știu unde ai pus-o! a spus ea fără nicio urmă de jenă.

— E lucrul meu personal… Poate ar fi bine să mă întrebi înainte, am spus încercând să-mi păstrez calmul.

— Of, ce sensibilitate! Pe vremea mea nu existau atâtea mofturi! a replicat ea tăios.

Am simțit că explodez. Am ieșit val-vârtej din cameră și m-am dus direct pe plajă. Am stat acolo ore întregi, privind copiii care se jucau în nisip și familiile care râdeau împreună. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să am parte de liniște sau dacă viața mea va fi mereu o luptă cu pretențiile Mariei.

În ultima zi de vacanță, când făceam bagajele, Maria a început din nou:

— Să nu uiți să-i spui lui Vlad să-și schimbe șosetele mai des! Și tu… poate ar trebui să gătești mai des acasă. Așa se ține un bărbat lângă tine!

Atunci am cedat.

— Doamnă Maria, vă rog frumos… E vacanța noastră! Am nevoie de spațiu și de respect! Nu pot trăi mereu sub presiunea asta!

A rămas uimită. Vlad s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. Pentru o clipă s-a făcut liniște. Apoi Maria a oftat adânc și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

Drumul spre casă a fost tăcut. Vlad m-a ținut de mână, dar între noi era un zid invizibil. Când am ajuns acasă, am știut că ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Acum, la un an distanță, încă mă întreb: cât trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină respectul și începe pierderea propriei identități? Poate că uneori curajul adevărat e să spui „nu” chiar celor dragi.