Când am plecat din viața fiicei mele pentru a-i oferi un viitor: Povestea unei mame românce

— Nu mă interesează că ai trimis bani, mamă! Unde ai fost când am avut nevoie de tine?

Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Ochii ei, odinioară blânzi, acum scânteiau de furie și dezamăgire. Eu, Maria, stăteam în fața ei, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Aveam 59 de ani și simțeam că fiecare rid de pe chipul meu era o poveste nespusă despre dor și sacrificiu.

— Ioana, nu a fost ușor… Am făcut tot ce am putut pentru tine. Dacă nu plecam la muncă în Italia, nu aveam nici măcar ce pune pe masă…

— Dar eu nu voiam bani! Eu voiam să fii aici, să mă ții în brațe când plângeam după tata, să mă aperi când mă certam cu bunica! Ai ales să fugi, mamă!

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am simțit cum mi se strânge inima și am închis ochii pentru o clipă. Am revăzut totul: casa noastră dintr-un cartier modest din Ploiești, soțul meu, Viorel, beat și urlând la noi, vecinii care se prefăceau că nu aud nimic. Am divorțat când Ioana avea doar trei ani. Viorel a dispărut din viața noastră, iar eu am rămas singură cu un copil mic și cu datorii la întreținere.

Anii au trecut greu. Munceam la două slujbe: vindeam legume în piață dimineața și făceam curățenie la o firmă seara. Ioana creștea sub ochii mei, dar mereu cu grijile pe umeri. Când a împlinit 12 ani, am primit un telefon de la verișoara mea, Lenuța, care lucra deja în Italia.

— Maria, aici se câștigă bine. Găsesc eu ceva pentru tine la o familie bătrână. O să poți trimite bani acasă pentru Ioana.

Am stat nopți întregi pe gânduri. Cum să-mi las copilul? Dar cum să-i asigur un viitor aici, unde abia aveam bani de pâine? Mama mea, bătrână și bolnavă, s-a oferit să aibă grijă de Ioana.

— Du-te, fată! Copila are nevoie de haine, de rechizite… O să mă descurc eu cu ea.

Am plecat într-o dimineață friguroasă de februarie. Ioana nu a vrut să mă îmbrățișeze. A plâns în tăcere, ascunsă după ușa camerei ei. Am simțit atunci că inima mi se rupe în două.

Anii petrecuți în Italia au fost un coșmar dulce-amar. Munceam zi și noapte pentru o familie bogată din Milano. Spălam podele, găteam, aveam grijă de o bătrână bolnavă care mă striga „românca”. Trimiteam aproape toți banii acasă: pentru facturi, haine, școală, meditații. Vorbeam cu Ioana la telefon o dată pe săptămână. De fiecare dată era mai distantă.

— Ce faci, mamă?
— Bine… Tu?
— Bine…

Tăcerile dintre noi deveneau tot mai lungi. Mama îmi povestea că Ioana se închide în cameră și nu vrea să vorbească cu nimeni. Când am reușit să vin acasă după patru ani, am găsit-o adolescentă, rebelă, cu ochii plini de reproșuri.

— De ce te-ai întors? Nu mai avem nevoie de tine!

Am încercat să recuperez timpul pierdut: i-am cumpărat haine noi, am dus-o la mare, am încercat să-i fiu aproape. Dar zidul dintre noi era deja prea gros.

Apoi mama s-a îmbolnăvit grav și a murit. Ioana avea 17 ani și a rămas singură acasă cât timp eu eram încă în Italia. A trecut prin Bacalaureat fără sprijinul meu direct. A intrat la facultate la București și s-a mutat la cămin. Eu continuam să trimit bani și să sper că într-o zi mă va ierta.

Acum stăm față în față după atâția ani. Ioana are 32 de ani, e profesoară de limba română și are propriul ei apartament. Eu m-am întors definitiv acasă după ce am ieșit la pensie. Încercăm să ne regăsim una pe cealaltă, dar rănile sunt încă deschise.

— Mamă… Nu pot să uit că ai lipsit când mi-era cel mai greu. Când m-au batjocorit colegii că sunt „fata aia fără mamă”, când bunica nu știa cum să mă ajute cu temele sau când am avut prima dezamăgire în dragoste… Tu nu erai aici.

— Știu… Știu că te-am rănit fără să vreau. Dar dacă nu plecam, poate nu ajungeai unde ești azi… Poate nu aveai șansa la o viață mai bună.

— Poate… Dar uneori mă întreb dacă n-aș fi preferat să fim sărace împreună decât bogate fiecare pe drumul ei.

Liniștea se așterne între noi ca o ceață groasă. Îmi dau seama că nu există răspunsuri simple sau iertare ușoară. Poate timpul va vindeca ceva din ce-am pierdut.

Mă uit la Ioana și mă întreb: oare sacrificiul meu a meritat? Oare copiii noștri ne vor ierta vreodată pentru absențele noastre? Voi ce credeți?