„Nu vreau să-mi văd nepotul!” – Povestea lui Radu, tatăl care încă plânge după fiul său

— Nu vreau să-l văd! Nu-l aduceți la mine în casă! vocea bunicii răsuna ca un ecou rece în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Radu stătea în prag, cu fiul lui de șase ani, Vlad, strângându-i mâna atât de tare încât băiatul a început să se fâstâcească. Irina, soția lui, încerca să-și ascundă lacrimile, dar ochii îi trădau disperarea.

Așa a început totul. Eram acolo, prieten de familie, invitat la o cafea de duminică. Am simțit aerul tăios al respingerii și am văzut cum Vlad s-a lipit de piciorul tatălui său, neînțelegând de ce bunica nu-l vrea. Radu a încercat să spună ceva, dar cuvintele i-au murit pe buze. A ieșit cu Vlad de mână, iar Irina a rămas în urmă, încercând să-și convingă mama că nepotul nu are nicio vină.

— Mamă, e copilul nostru! Ce-a făcut el? De ce nu vrei să-l vezi?

— Nu e ca ceilalți copii! Nu vorbește normal, nu se joacă normal… Ce-o să zică lumea dacă-l văd așa? Să nu-l mai aduceți aici!

Am plecat atunci cu Radu și Vlad spre blocul lor vechi din cartierul Titan. Pe drum, Radu nu a scos niciun cuvânt. Doar când am ajuns la scara blocului, mi-a spus încet:

— Nu pot să cred că mama mea… că familia mea… Vlad e tot ce avem.

Vlad s-a născut după ani de încercări și tratamente. Irina pierduse două sarcini înainte și fiecare zi din sarcina cu Vlad a fost o luptă cu teama. Când s-a născut, au simțit că Dumnezeu le-a dat tot ce-și doreau. Dar la doi ani, au observat că Vlad nu vorbește ca ceilalți copii. Nu răspundea la nume, nu se uita în ochii lor. Medicul le-a spus: „Tulburare din spectrul autist.”

A urmat un șir nesfârșit de terapii, drumuri la specialiști, nopți nedormite și speranțe frânte. Dar Radu și Irina nu au renunțat niciodată la Vlad. L-au dus la logopedie, la kinetoterapie, au citit tot ce se putea despre autism. Au făcut sacrificii financiare uriașe – Radu a renunțat la concedii, la ieșiri cu prietenii, la orice bucurie personală.

Familia extinsă însă… nu a înțeles niciodată. Bunicii din partea Irinei au refuzat să accepte diagnosticul. „E doar răsfățat! Nu l-ați crescut cum trebuie!” spunea mereu socrul lui Radu. Bunica din partea lui Radu era și mai dură: „Nu vreau să mă fac de râs în fața vecinilor!”

La început au încercat să-i convingă să-l ia pe Vlad măcar un weekend, să-i dea Irinei o pauză. Dar răspunsul era mereu același: „Nu putem! Avem treabă! Poate altă dată.”

Într-o zi, Irina a cedat nervos. A izbucnit în plâns în fața mamei ei:

— Mamă, te rog! Măcar o zi! Să pot merge la medic, să dorm două ore fără griji…

— Nu pot! Nu știu ce să fac cu el! Dacă face vreo criză? Dacă țipă? Eu nu pot!

Radu a început să se izoleze. Nu mai ieșea cu prietenii la bere. Nu mai mergea la grătare sau la zile onomastice. Toată lumea îl întreba: „Ce face băiatul?” și el simțea cum i se strânge inima de fiecare dată. Unii prieteni au început să dispară discret din viața lor.

Eu am rămas aproape de ei. Am văzut cum Vlad a început să progreseze încet-încet datorită eforturilor părinților lui. Dar am văzut și cum Irina s-a stins puțin câte puțin – oboseala cronică, depresia care o rodea pe dinăuntru, sentimentul că nimeni nu-i ajută.

Într-o seară, l-am găsit pe Radu pe banca din fața blocului. Plângea fără rușine.

— Nu mai pot… Simt că mă sufoc… De ce trebuie să fie atât de greu? De ce nu ne ajută nimeni?

Am încercat să-l consolez, dar știam că nu pot umple golul lăsat de familie. În România, lumea încă se teme de ce nu înțelege. Mulți cred că autismul e o rușine sau o pedeapsă. Nimeni nu vrea „probleme” în casă.

Anii au trecut. Vlad are acum 12 ani și merge la o școală specială. Radu și Irina sunt mai uniți ca oricând, dar rana respingerii nu s-a vindecat niciodată. Bunicii nu l-au chemat niciodată pe Vlad la ei acasă. Nici măcar de Crăciun sau de Paște.

Radu încă nu poate vorbi despre fiul lui fără să-i tremure vocea sau fără să-i curgă lacrimile pe obraji.

— Oare cât de greu e să iubești un copil doar pentru că e diferit? Oare câți copii ca Vlad cresc fără bunici, fără familie extinsă? Și noi… noi ce-am fi făcut dacă eram în locul lor?