Nu am voie să am copii. Tata spune că nepoții trebuie să crească mai întâi

— Nu, Ioana! Nu acum! Nu vezi în ce situație suntem? Ai răbdare, trebuie să crească nepoții tăi mai întâi!

Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de timp și de fum de țigară. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Aveam 33 de ani și încă nu puteam lua o decizie pentru mine însămi. Mă uitam la tata, la chipul lui aspru, brăzdat de riduri adânci, și nu reușeam să înțeleg de ce viața mea trebuia să fie mereu despre ceilalți.

Totul a început cu mult timp în urmă, când Rareș, fratele meu mai mic cu patru ani, era încă adolescent. Tata îl răsfăța peste măsură: îi dădea bani de buzunar, îl scotea din orice bucluc și îi repeta mereu că el e „bărbatul casei” și că trebuie să aibă grijă de familie. Eu eram fata „cuminte”, cea care trebuia să ajute la treabă, să ia note bune și să nu iasă în evidență. Mama încerca să mă mângâie uneori, dar nu avea putere în fața lui tata.

Anii au trecut și Rareș a crescut fără să știe ce înseamnă responsabilitatea. S-a însurat devreme cu Alina, o fată blândă din satul vecin, și au avut doi copii: Vlad și Ilinca. Dar Rareș nu s-a schimbat. A început să bea, să lipsească nopțile de acasă și să-și piardă slujbele una după alta. Alina a rămas singură cu copiii, iar eu eram mereu acolo să o ajut: le duceam mâncare, îi luam pe cei mici de la grădiniță, îi făceam temele cu Vlad.

Într-o zi de toamnă târzie, Alina a plecat. Nu știm nici azi dacă a fugit sau dacă s-a întâmplat ceva mai rău. Poliția a spus că nu există urme de violență, dar eu știu cât de greu îi era. Rareș s-a prăbușit complet: nu mai lucra deloc, stătea zile întregi în pat sau la birtul din colț. Tata s-a înfuriat pe el, dar tot pe mine a pus povara: „Ioana, tu ești singura care poate avea grijă de copii! Nu-i lăsa pe drumuri!”

Așa am ajuns să-mi cresc nepoții ca pe copiii mei. Îi duceam la școală, le făceam pachețelul dimineața, le citeam povești seara. Între timp, relația mea cu Mihai, iubitul meu de aproape șapte ani, se destrăma încet. El își dorea un copil al nostru, o familie adevărată. Eu îi spuneam mereu: „Mai așteaptă puțin… trebuie să am grijă de Vlad și Ilinca.”

Într-o seară, Mihai m-a privit cu ochii plini de tristețe:
— Ioana, până când? Când o să trăim și noi pentru noi?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de familie și dorința mea de a fi mamă.

Tata nu voia să audă nimic despre planurile mele:
— Dacă tu faci un copil acum, cine mai are grijă de Vlad și Ilinca? Rareș nu e în stare nici de el! Tu ești singura responsabilă aici!

Am încercat să-i explic că nu pot trăi viața altcuiva la nesfârșit:
— Tată, și eu am dreptul la fericire! Și eu vreau un copil al meu!

Dar el a ridicat vocea:
— Nu e vorba despre tine! Familia e pe primul loc! Dacă nu ai fi tu, copiii ăștia ar ajunge la orfelinat!

M-am simțit vinovată pentru că voiam ceva pentru mine. În fiecare zi mă uitam la Vlad și Ilinca și mă întrebam dacă sacrificiul meu chiar are sens sau dacă doar perpetuez o nedreptate care mă va urmări toată viața.

Rareș venea acasă doar când avea nevoie de bani sau mâncare. Nu vorbea cu copiii decât ca să-i certe sau să le spună că mama lor i-a părăsit din cauza lor. Într-o seară l-am auzit pe Vlad plângând în camera lui:
— Mami nu se mai întoarce niciodată?

M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe:
— Nu știu, puiule… Dar eu sunt aici pentru tine.

În acele momente simțeam că poate tata are dreptate: copiii aceștia chiar aveau nevoie de mine. Dar ce se întâmplă cu mine? Cu visurile mele?

Mihai a plecat într-o zi fără să spună prea multe. Mi-a lăsat un bilet: „Te iubesc, dar nu pot trăi mereu pe locul doi.” Am plâns toată noaptea. Tata nici măcar nu a încercat să mă consoleze:
— Lasă-l! Nu era pentru tine dacă nu înțelege ce înseamnă familia.

Dar eu știam că pierdusem ceva prețios. Și totuși, nu puteam renunța la Vlad și Ilinca. Eram prinsă într-o capcană din care nu vedeam ieșire.

Anii au trecut. Copiii au crescut frumos — datorită mie sau în ciuda mea? Rareș tot nu s-a schimbat. Tata a îmbătrânit și el, dar încă are aceeași voce autoritară:
— Ai făcut ce trebuia! Ești o fată bună!

Dar eu? Eu sunt fericită? Am trăit viața altora și am uitat cum e să visez pentru mine.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „nu”, ar fi fost viața mea altfel? Oare sacrificiul pentru familie merită orice preț? Voi ce ați fi făcut în locul meu?