Moștenirea care doare: Povestea unei familii românești între datorii, iubire și speranță

— Nu mai pot, Gheorghe! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! Ți-am spus de atâtea ori că trebuie să vorbim cu copiii despre casă, despre datorii, despre ce lăsăm în urmă… Dar tu taci și te uiți la televizor ca și cum nu te-ar privi!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și lemn vechi. Gheorghe oftează, își freacă fața brăzdată de ani și mă privește cu ochii lui albaștri, obosiți.

— Viorico, nu vreau să-i supăr. Știi cum e Alina, sare imediat la ceartă. Iar Radu… el nici nu mai vine pe la noi dacă aude de bani.

— Dar nu putem să ne prefacem la nesfârșit! Avem datorii la bancă, pensia abia ne ajunge de medicamente. Și casa asta… dacă murim mâine, ce fac copiii? Se ceartă pe ea ca niște străini?

Mă prăbușesc pe scaun, cu lacrimi în ochi. Îmi amintesc de anii când copiii alergau desculți prin curte, când râdeam toți la masă. Acum, Alina vine doar de Paște și Crăciun, mereu grăbită, mereu cu telefonul în mână. Radu s-a mutat la oraș și vorbește cu noi doar când are nevoie de ceva.

— Hai să-i chemăm duminică. Să le spunem totul. Să nu mai ascundem nimic.

Gheorghe dă din cap încet. Știu că îi e frică. Și mie mi-e frică. Dar nu mai putem amâna.

Duminica vine prea repede. Alina intră prima pe ușă, cu soțul ei, Marius, și fetița lor, Ilinca. Radu apare mai târziu, singur, cu ochii roșii de oboseală.

— Ce s-a întâmplat? — întreabă Alina, nerăbdătoare.

— Trebuie să vorbim serios — zic eu, încercând să-mi țin vocea fermă. Despre casă. Despre datorii. Despre viitor.

Se lasă o liniște grea. Gheorghe începe să explice: creditul luat pentru renovarea acoperișului, ratele care ne sufocă, pensia mică. Le spunem că nu avem bani de lăsat moștenire, doar casa asta bătrânească și poate câteva bijuterii vechi.

Alina izbucnește:

— Deci pentru asta ne-ați chemat? Să ne spuneți că nu avem nimic de moștenit? Că am muncit degeaba atâția ani?

Radu tace. Îl văd cum își strânge pumnii sub masă.

— Nu e vorba doar de bani — zic eu printre lacrimi. Am vrut să știți adevărul. Să nu vă certați după ce nu mai suntem. Să nu vă urâți pentru niște pereți goi.

Alina se ridică brusc:

— Eu nu am timp de dramele astea! Dacă vreți să vindeți casa, vindeți-o! Eu nu mă bag!

Iese trântind ușa. Ilinca plânge după ea.

Radu rămâne. Se uită la noi cu ochii lui negri, triști.

— Mamă… tată… eu n-am nevoie de casă. Am nevoie să știu că sunteți bine. Dar dacă vreți să vindeți… vă ajut eu cu actele.

Îl privesc și simt cum mi se rupe inima. Copiii mei nu mai sunt copiii mei. Sunt doi adulți străini, fiecare cu viața lui, cu grijile lui.

În zilele următoare, Gheorghe se închide în el. Nu mai vorbește decât despre vreme sau politică. Eu plâng noaptea în pernă și mă întreb unde am greșit. Am muncit toată viața pentru ei. Am renunțat la visele mele ca să le fie lor bine. Și acum?

Vecina mea, tanti Florica, mă bate pe umăr într-o zi:

— Viorico, nu te mai necăji! Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i aia familie. Fiecare pentru el…

Dar eu nu pot să accept asta. Într-o seară, îl iau pe Gheorghe de mână:

— Hai să facem altfel. Hai să lăsăm casa asta unui orfelinat sau unei familii care chiar are nevoie! Să facem ceva bun cu ce ne-a rămas!

Gheorghe mă privește lung:

— Crezi că așa o să fim mai liniștiți?

— Nu știu… dar măcar o să simt că viața noastră a avut un rost.

Începem să căutăm asociații care ajută copii abandonați sau familii nevoiașe. Vorbim cu preotul din sat, care ne pune în legătură cu o familie cu trei copii mici care locuiesc într-o casă dărăpănată.

Când îi aducem la noi și le arătăm curtea plină de meri bătrâni și casa luminoasă, mama copiilor izbucnește în plâns:

— Nu pot să cred… Dumnezeu să vă răsplătească!

Simt o pace pe care n-am mai simțit-o demult. Gheorghe zâmbește pentru prima dată după mult timp.

Când le spunem copiilor noștri decizia, reacțiile sunt previzibile: Alina nu mai vorbește cu noi luni întregi; Radu ne scrie un mesaj scurt: „E alegerea voastră.”

Dar eu știu că am făcut ce trebuie.

Acum stau pe bancă sub nucul bătrân și mă uit la copiii aceia mici care aleargă prin curte exact ca ai mei odinioară.

Mă întreb: Oare ce contează mai mult? Sângele sau fapta bună? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată că moștenirea adevărată nu e o casă sau niște bani, ci dragostea și compasiunea pe care le lași în urmă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ce moștenire ați lăsa copiilor voștri?