Umbra Singurătății: Povestea unei Mame Uitata

— Maria, ai mâncat azi? Vocea doamnei Viorica răsună dincolo de ușa apartamentului meu, spartă de grija sinceră. Mă ridic greu din fotoliu, cu genunchii care scârțâie la fiecare pas, și deschid ușa. O văd cu tava în mână, zâmbind cald, de parcă ar fi mama mea, nu doar vecina de la trei.

— Am mâncat, Viorica, nu te mai necăji, îi spun, dar adevărul e că n-am avut poftă nici azi. De când copiii mei, Radu și Ioana, au plecat la București și Cluj, casa asta a devenit prea mare și prea tăcută. La început am crezut că e normal, că așa e viața: copiii cresc, își fac rostul. Dar apoi liniștea s-a transformat în gol.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, când mi s-a făcut rău și am căzut în bucătărie, am stat pe jos minute bune, cu telefonul la câțiva metri distanță. Am sunat-o pe Ioana. Nu a răspuns. Am încercat la Radu. Mi-a trimis un mesaj: „Sunt la muncă, sun eu mai târziu.” Am plâns atunci ca un copil. M-a găsit Viorica după o oră, venită să-mi aducă niște plăcinte calde.

— Maria, nu poți să stai singură! De ce nu le spui copiilor să vină să te vadă?

— Au viețile lor… Nu vreau să-i deranjez.

Adevărul e că am încercat. Le-am scris mesaje lungi, le-am trimis poze cu florile din grădină, cu pisica ce mi-a rămas singura companie. Răspunsurile au venit tot mai rar. „Mamă, suntem ocupați.” „Mamă, avem copii mici.” „Mamă, nu pot acum.”

Într-o duminică dimineață, când biserica bătea clopotele și mirosul de cozonac venea de la vecini, am simțit un nod în gât. Mi-am amintit cum era casa plină de râsete, cum alergau copiii prin curte și mă rugau să le fac clătite. Acum doar ecoul pașilor mei răsună pe holuri.

Viorica a devenit familia mea fără să-mi dau seama. Îmi aduce supă caldă când nu pot găti, mă ajută să-mi fac cumpărăturile și stăm la povești ore întregi despre vremurile de altădată. Ea are doi băieți plecați în Italia; nici ei nu prea sună. Ne plângem una alteia și ne alinăm dorul.

Într-o zi, Ioana m-a sunat pe video. Era grăbită.

— Mamă, scuză-mă că n-am mai dat niciun semn… Dar știi cum e cu copiii mici! Și la serviciu e haos…

— Ioana, știu că ai viață grea… Dar mi-e dor de tine. Mi-e dor să vă văd pe toți.

— Poate venim de Paște… Dar nu promit nimic.

Am închis telefonul cu ochii în lacrimi. M-am uitat la poza lor de pe perete: eu între Radu și Ioana, toți cu zâmbet larg. Unde s-a dus timpul? Unde s-a dus dragostea aceea care părea că nu se va stinge niciodată?

Într-o după-amiază ploioasă, Radu m-a sunat:

— Mamă, am auzit că ai avut probleme cu tensiunea. De ce nu mi-ai spus?

— Ce rost avea? Oricum nu puteai veni…

— Nu spune asta! Îmi pasă!

— Îți pasă? Atunci de ce nu vii?

A tăcut. Am auzit vocea unei femei în fundal – nora mea – și apoi un copil plângând.

— Mamă, trebuie să închid…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu mai eram prioritatea nimănui.

Seara aceea am petrecut-o cu Viorica la o cană de ceai.

— Știi ce e cel mai greu? Să fii uitată de propriii copii. Să simți că ai dat totul și acum nu mai contezi.

— Maria, nu e vina ta. Așa sunt vremurile… Copiii pleacă după bani, după o viață mai bună. Dar sufletul lor rămâne aici.

— Oare? Sau poate doar ne mințim ca să nu ne doară atât de tare?

Au trecut luni întregi fără să-i văd pe Radu sau pe Ioana. De Crăciun mi-au trimis un colet cu dulciuri și o felicitare scrisă în grabă: „Sperăm să fii bine! Sărut-mâna!”

În Ajunul Crăciunului am stat cu Viorica la masă. Am împărțit sarmale și am cântat colinde încet, ca să nu ne audă tristețea din glasuri.

Într-o zi de primăvară, când magnoliile au înflorit în fața blocului, am primit o scrisoare de la Ioana. Scrisese cu mâna ei: „Mamă, îmi pare rău că nu pot fi acolo mai des. Te iubesc.” Am plâns citind-o și m-am întrebat dacă dragostea copiilor mei mai are vreo formă reală sau e doar o umbră a ceea ce a fost odată.

Acum trăiesc din amintiri și din gesturile mici ale Vioricăi. Mergem împreună la piață, ne uităm la telenovele și ne ținem una alteia de urât când afară plouă sau când durerile ne țintuiesc în pat.

Uneori mă întreb: oare așa arată bătrânețea pentru toți cei ca mine? Oare copiii noștri vor realiza vreodată cât doare absența lor? Sau poate trebuie să învățăm să ne găsim familia acolo unde viața ne lasă?

Poate că nu sângele face familia adevărată… Poate că dragostea vine uneori din partea celor pe care îi consideram doar vecini.