„I-am făcut bagajele și l-am dat afară: Visul meu de divorț m-a transformat în dușmanul familiei”

— Adeline, tu chiar nu vezi că exagerezi? Cum să-l dai afară pe tata la vârsta asta? Ce-o să zică lumea?
Vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la ea, cu ochii umezi, încercând să-mi găsesc cuvintele. În colțul camerei, bagajul lui Doru stătea ca o sentință. Câinele nostru, Max, se ghemuise lângă ușă, simțind tensiunea din aer.

Nu era prima ceartă pe tema asta. De ani de zile, visam la momentul acesta: să fiu singură, să nu mai aud reproșurile lui Doru, să nu mai simt povara unei căsnicii care se ofilise demult. Dar când am tras linie și am spus „Gata!”, nu m-am așteptat ca toți să mă privească drept monstrul familiei.

Am crescut într-un orășel din Moldova, unde lumea încă își spală rufele la comun și bârfa e sport național. M-am măritat cu Doru la 22 de ani, după ce am terminat facultatea de litere. Era un bărbat liniștit, muncitor, dar cu timpul s-a transformat într-un om posac, mereu nemulțumit. Am crescut doi copii – Irina și Vlad – și am muncit 35 de ani ca profesoară de română. Toată viața am pus nevoile altora înaintea mea.

După pensionare, am început să simt golul. Doru stătea toată ziua la televizor sau la birt, iar eu mă simțeam invizibilă. Încercam să-mi găsesc bucuria în pictură sau în cărți, dar liniștea casei era apăsătoare. Într-o seară, după ce Doru a venit acasă mirosind a alcool și a început să bombăne despre cât de „inutilă” sunt acum că nu mai aduc bani în casă, ceva s-a rupt în mine.

— Doru, nu mai pot. Vreau să divorțăm.

A râs batjocoritor:
— La vârsta noastră? Cine te mai ia pe tine? Și ce-o să faci singură?

Nu i-am răspuns atunci. Dar în noaptea aceea am plâns până dimineața. A doua zi i-am făcut bagajele. Când a venit acasă și le-a văzut lângă ușă, a rămas mut.

— Chiar vorbești serios?
— Da, Doru. Vreau să pleci.

A plecat fără scandal, dar vestea s-a răspândit ca focul. Irina m-a sunat plângând:
— Mama, cum ai putut? Tata e distrus! Vlad nici nu vrea să vorbească cu tine!

M-am trezit singură nu doar în casă, ci și în propria familie. Sora mea, Mariana, mi-a spus la telefon:
— Adeline, ai luat-o razna! La vârsta asta nu se mai desparte nimeni! Ce exemplu dai copiilor?

Vecinele mă priveau pe furiș când ieșeam la cumpărături. La biserică, preotul a ținut o predică despre „sfințenia familiei” și „soțiile care își uită menirea”. M-am simțit ca o paria.

Primele săptămâni au fost cumplite. Casa era prea liniștită. Max mă urmărea peste tot, parcă întrebându-mă unde e Doru. Îmi lipseau chiar și certurile noastre monotone. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit. Dar apoi am început să respir altfel: m-am apucat serios de pictat, am citit romane pe care le tot amânasem și am început să ies la plimbări lungi prin parc.

Într-o zi, Irina a venit pe neașteptate. A găsit masa plină de pensule și culori.
— Chiar nu-ți pare rău deloc?
Am oftat:
— Îmi pare rău că v-am rănit pe voi. Dar nu-mi pare rău că am ales pentru mine.

A izbucnit:
— Tata zice că l-ai aruncat ca pe un câine! Nu te gândești că poate avea nevoie de tine?
— M-am gândit 35 de ani la toți ceilalți. Acum mă gândesc la mine.

A plecat trântind ușa. Am rămas cu inima strânsă. Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon luni întregi.

Într-o seară, Mariana a venit cu o prăjitură făcută de ea.
— Adeline, lumea vorbește urât despre tine… Dar eu te știu. Tu n-ai fost niciodată fericită cu adevărat cu Doru, nu?
Am dat din cap.
— Nu știu dacă am fost vreodată fericită cu adevărat… Poate doar când erau copiii mici.

Am stat amândouă la povești până târziu. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit ascultată fără să fiu judecată.

Timpul a trecut greu. De Crăciun am fost singură; copiii au mers la Doru. Am plâns toată noaptea. Dar în ianuarie am început un curs de pictură online și am cunoscut alte femei ca mine – unele divorțate, altele văduve sau pur și simplu singure. Am început să râdem împreună pe Zoom, să ne trimitem mesaje de încurajare.

Irina mi-a scris într-o zi:
— Mama… Poate ai avut dreptate să vrei altceva pentru tine. Dar mi-e greu să te iert că ne-ai dat lumea peste cap.
I-am răspuns:
— Știu că doare. Dar poate într-o zi o să înțelegi că și mamele sunt oameni.

Acum, după șase luni, încă mă simt vinovată uneori. Încă mă doare când aud vorbele grele ale celor din jur sau când Vlad mă ignoră. Dar când stau la masa mea plină de culori și Max doarme liniștit lângă mine, simt o liniște pe care n-am cunoscut-o niciodată.

Mă întreb adesea: oare e egoism să-ți cauți fericirea după o viață întreagă de sacrificii? Sau e doar un drept pe care ni-l refuzăm prea des? Voi ce credeți – merită liniștea sufletului prețul judecății celor dragi?