Am Părăsit Familia Pentru O Altă Femeie: Povara Unei Decizii Greșite

— Nu pleca, te rog! vocea Ioanei răsuna în capul meu chiar și acum, la ani distanță. Era seara aceea rece de noiembrie, când am închis ușa apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei, lăsând în urmă nu doar o femeie, ci și doi copii care nu înțelegeau de ce tata nu mai vrea să stea cu ei.

Am coborât scările cu inima bubuindu-mi în piept, încercând să-mi conving mintea că fac ceea ce trebuie. Mă aștepta Larisa, cu zâmbetul ei larg și promisiunea unei vieți noi. Mă simțeam viu lângă ea, după ani de monotonie, certuri și reproșuri acasă. Dar oare era fericirea adevărată sau doar o iluzie care mă orbea?

— Ești sigur că vrei să faci asta? mă întrebase Larisa în acea seară, când bagajul meu stătea stingher lângă ușă.

— Da, nu mai pot trăi așa, îi răspunsesem, deși vocea îmi tremura. Dar adevărul era că nu eram sigur de nimic. Mă simțeam prins între două lumi: una familiară, dar plină de frustrări, și alta nouă, promițătoare, dar necunoscută.

Primele luni cu Larisa au fost ca un vis. Ieșeam la restaurante, râdeam, ne plimbam prin Herăstrău ca doi adolescenți. Îmi spuneam că am făcut alegerea corectă. Dar liniștea aceea apăsătoare din suflet nu dispărea. În fiecare seară, când ajungeam acasă la Larisa și vedeam jucăriile copiilor ei împrăștiate prin sufragerie, mă gândeam la ai mei: Vlad și Ana. Oare plângeau? Oare mă urau?

Ioana îmi trimitea mesaje scurte: „Vlad are febră.” „Ana a întrebat de tine.” Le citeam și simțeam cum mă strânge ceva în piept. Îi răspundeam sec sau deloc. Îmi era rușine. Îmi era frică să mă întorc.

Într-o zi, la aproape un an după ce plecasem, m-am întâlnit cu Vlad la școală. Era ziua lui și Ioana mă rugase să vin măcar atunci. Am ajuns cu un cadou stângaci și un nod în gât. Vlad s-a uitat la mine cu ochi mari și triști:

— De ce nu mai vii acasă?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mic, vinovat, pierdut. Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Mama plânge mereu din cauza ta.

Cuvintele lui au fost ca un cuțit răsucit în rană. În acea seară, m-am certat cu Larisa pentru prima dată serios. Nu suporta să vorbesc despre trecutul meu, despre copii sau Ioana. Simțeam că mă sufoc.

— Dacă tot te gândești la ei, de ce nu te-ai întors? mi-a aruncat ea printre lacrimi.

Nu aveam răspunsuri. Eram prins între două lumi care nu se puteau împăca niciodată.

Timpul a trecut și relația cu Larisa s-a transformat într-o rutină apăsătoare. Certurile au devenit tot mai dese. Mă simțeam străin în propria viață. Într-o zi am găsit-o pe Larisa plângând în bucătărie.

— Nu pot să trăiesc cu umbra lor între noi, mi-a spus printre suspine.

Atunci am realizat că nu fugisem de problemele mele, ci doar le mutasem într-un alt decor. Am pierdut tot: familia mea, liniștea sufletească, respectul de sine.

Am încercat să mă apropii din nou de copii. Mergeam la serbările lor, le trimiteam mesaje, încercam să le arăt că îmi pasă. Dar distanța dintre noi era ca un zid rece și gros pe care nu-l puteam dărâma.

Ioana m-a privit într-o zi drept în ochi:

— Nu poți să vii și să pleci când vrei tu. Copiii tăi au nevoie de stabilitate, nu de promisiuni goale.

Avea dreptate. Am realizat cât de mult îi rănise absența mea. Cât de mult îi rănise pe toți decizia mea egoistă.

Acum locuiesc singur într-o garsonieră mică din Militari. Seara privesc pozele copiilor pe telefon și mă întreb dacă voi putea vreodată să repar ce am stricat. Regret fiecare clipă în care am crezut că fericirea mea e mai importantă decât familia mea.

Uneori mă gândesc: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face altfel? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli până când învățăm să iubim cu adevărat?

Oare există iertare pentru cei ca mine? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?