„Nu sunt bona familiei voastre!” – Povestea unei mame pe marginea prăpastiei

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îl priveam pe Radu, soțul meu, care încerca să evite privirea mea. Era ora opt dimineața, iar cafeaua abia se răcise pe masă. Maria, cumnata mea, tocmai ieșise pe ușă cu pași grăbiți, lăsându-și fetița de doi ani în sufrageria noastră, printre jucăriile împrăștiate ale băiețelului meu de trei luni.

— Hai, Roxana, nu e mare lucru. Ești oricum acasă. Ce te costă să ai grijă și de Ilinca? a spus Radu, încercând să pară calm.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De trei luni nu dormisem o noapte întreagă. Corpul meu era încă frânt după naștere, iar mintea mea era un câmp de bătălie între griji, oboseală și dorința de a fi o mamă bună pentru Vlad. Acum trebuia să fiu și bona Ilincăi, pentru că „oricum sunt acasă”.

— Nu e vorba doar de „a sta acasă”, Radu! Nu vezi cât de greu îmi este? Nu vezi că abia mă descurc cu Vlad? am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

El a oftat și a dat din umeri.

— Maria are nevoie de ajutor. Știi cât de greu îi este la muncă. Și tu ai stat cu Vlad la mama ta când ai avut nevoie.

— Dar mama m-a întrebat! Nu m-a pus nimeni în fața faptului împlinit! am ridicat vocea fără să vreau.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari și umezi. Vlad a început să plângă din pătuț. Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine.

În acea zi, am încercat să mă împart între doi copii mici. Ilinca voia în brațe, Vlad voia la sân. Am schimbat scutece la foc automat, am șters lacrimi și am încercat să nu plâng și eu. La prânz, când am reușit să-i adorm pe amândoi pentru zece minute, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Nu mai eram eu. Eram doar o extensie a nevoilor altora.

Seara, când Maria a venit să-și ia copilul, mi-a zâmbit larg:

— Mulțumesc mult, Roxana! Ești o comoară! Poate mâine poți să o iei și mai devreme?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Maria, nu pot să fac asta în fiecare zi! Nu sunt bona familiei voastre! am spus cu voce joasă, dar fermă.

Ea s-a uitat la mine ca și cum nu ar fi înțeles nimic.

— Dar tu ești acasă… Ce mare lucru? Eu nu am cu cine să o las!

Radu a intervenit:

— Hai, Roxana, nu fi rea. E doar pentru o perioadă.

Am simțit că explodez.

— Pentru o perioadă? Dar cine are grijă de mine? Cine mă întreabă dacă pot? Dacă vreau? Dacă mai rezist?

Maria a ridicat din umeri și a plecat fără să spună nimic. Radu s-a trântit pe canapea și a deschis televizorul.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am tot gândit la cum am ajuns aici: femeia care trebuie să le rezolve pe toate, care nu are voie să spună „nu”, care trebuie să fie recunoscătoare că are „doar” grijă de doi copii mici. M-am gândit la mama mea, care mereu spunea: „Femeia trebuie să țină familia unită”. Dar cine ține femeia unită?

A doua zi dimineață, când Maria a venit iar cu Ilinca de mână, i-am spus răspicat:

— Îmi pare rău, dar nu pot. Am nevoie de timp pentru mine și pentru Vlad. Nu sunt bona familiei voastre.

Maria s-a supărat. Radu a tăcut mâlc toată ziua. Seara m-a acuzat că sunt egoistă.

— Egoistă? Pentru că vreau să-mi cresc copilul și să nu mă pierd pe mine? Pentru că refuz să fiu folosită?

Am început să mă întreb dacă nu cumva toată lumea are dreptate și eu sunt cea defectă. Dar când l-am privit pe Vlad dormind liniștit lângă mine, mi-am dat seama că nu pot fi o mamă bună dacă nu mă respect pe mine însămi.

Au trecut câteva zile tensionate. Maria nu mi-a mai vorbit. Radu a devenit distant. Dar eu am început să respir din nou. Am ieșit cu Vlad în parc, am stat la povești cu alte mame care treceau prin același lucru: presiunea de a fi mereu disponibile pentru toată lumea, de parcă maternitatea ar fi un serviciu public.

Într-o seară, mama mea m-a sunat:

— Roxana, nu te lăsa călcată în picioare. Femeile din familia noastră au uitat prea des să spună „nu”. Tu ai curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

Am plâns din nou – dar de data asta de ușurare. Poate că nu sunt egoistă. Poate că e normal să-mi apăr limitele.

Acum mă întreb: De ce ni se cere mereu nouă, mamelor, să ne sacrificăm fără oprire? Oare cât mai putem duce până ne pierdem cu totul? Voi ce ați face în locul meu?