Între două lumi: Povestea mea despre sacrificiu, vinovăție și alegeri imposibile

— Nu mă duce acolo, Irina! Nu mă lăsa printre străini, te rog! Glasul lui Nea Vasile răsuna spart în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de lemn ud. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui albaștri, odinioară vioi, erau acum plini de lacrimi și teamă. Mara, fetița mea de șapte ani, se ascunsese după ușa de la cămară, speriată de tonul ridicat al discuției. Eu stăteam între ei, cu inima frântă, simțind că orice aș spune va fi greșit.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate în ziua în care mama a murit și am rămas doar eu cu el. Sau poate când am divorțat și am venit înapoi la oraș, încercând să-mi refac viața cu Mara. Dar Nea Vasile a rămas acolo, în casa veche din satul Deleni, încăpățânat să nu plece niciunde. La început mergeam des la el, îl ajutam cu lemnele, cu mâncarea, cu doctorii. Dar timpul a trecut, serviciul m-a copleșit, Mara a început școala și vizitele s-au rărit. De fiecare dată când îl sunam, îmi spunea că e bine. Dar știam că nu e.

În ultimele luni, vecinii au început să mă sune: „Irina, Nea Vasile nu mai iese din casă”, „Nu l-am văzut la magazin de o săptămână”, „A căzut pe scări și nu poate să se ridice”. Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Am luat-o pe Mara și am plecat la Deleni într-o sâmbătă friguroasă de martie. L-am găsit pe Nea Vasile stând pe pat, cu hainele murdare și fața trasă. Casa mirosea a mucegai și a singurătate. M-am apucat să fac curat, să gătesc ceva cald, dar el nu voia decât să stea cu Mara în brațe și să-i spună povești despre copilăria mea.

În acea seară, după ce Mara a adormit în camera mică de la stradă, i-am spus lui Nea Vasile ce mă frământă:
— Tataie, nu mai poți sta singur aici. E prea greu pentru tine. Hai să te aduc la noi sau măcar la un cămin unde ai grijă și companie.

Atunci s-a rupt ceva în el. A început să plângă ca un copil și să repete obsesiv: „Nu mă duce acolo! Nu vreau să mor printre străini!” Am încercat să-l liniștesc, dar fiecare cuvânt al meu părea să-l doară mai tare.

Am plecat acasă cu Mara a doua zi dimineață. Pe drum, ea m-a întrebat:
— Mami, de ce plângea tataie? O să-l mai vedem?

N-am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că nu pot fi peste tot: la serviciu, acasă cu ea și la Deleni cu Nea Vasile. Seara am stat pe întuneric și am plâns în pernă. Am sunat-o pe sora mamei mele, tanti Lenuța:
— Ce să fac? Nu mai pot! Nu vreau să-l abandonez, dar nici nu pot să-mi las copilul fără mamă.

Ea mi-a spus:
— Irina, fiecare om își are drumul lui. Nu poți să te rupi în două. Fă ce poți și roagă-te pentru restul.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram absentă, acasă eram nervoasă și Mara simțea totul. Într-o seară m-a întrebat:
— Mami, tu mă iubești mai mult decât pe tataie?

M-am blocat. Cum să-i explic unui copil că dragostea nu se împarte ca pâinea? Că uneori trebuie să alegi între două dureri?

Am încercat să găsesc soluții: am vorbit cu asistența socială din comună — mi-au spus că nu au resurse; am căutat femei din sat care să-l ajute — nimeni nu voia responsabilitatea; am întrebat la un azil privat — costurile erau uriașe.

Într-o zi am primit un telefon de la vecina lui Nea Vasile:
— Irina, vino repede! A căzut iar și nu poate să se ridice!

Am fugit la Deleni cu inima cât un purice. L-am găsit pe jos în bucătărie, cu fața plină de sânge. M-a privit rușinat:
— Iartă-mă că te necăjesc…

L-am dus la spitalul din orașul apropiat. Doctorii mi-au spus clar: „Nu mai poate sta singur”.

În salonul alb și rece, Nea Vasile m-a prins de mână:
— Irina… dacă mă duci acolo… promite-mi că vii des… Să nu mă uiți…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poți promite așa ceva când știi că viața te trage în toate părțile?

L-am dus la un azil mic din apropiere. Prima zi a fost un coșmar: plângea ca un copil mic și mă ruga să-l iau acasă. Mara m-a întrebat:
— De ce e tataie trist? Azilul nu e ca o casă?

Nu e ca o casă. E o ultimă stație pentru cei uitați de lume.

Acum mergem la el în fiecare weekend. Îl găsim mereu pe bancă, privind pe geam la câmpurile pustii. Vorbește tot mai puțin. Uneori îmi spune:
— Să nu ajungi niciodată aici…

Mara îi citește povești și îi aduce desene făcute de ea. Eu stau lângă el și mă gândesc dacă am făcut bine sau rău.

Sunt prinsă între două lumi: una care moare încet într-un sat uitat și alta care crește lângă mine, cerându-mi toată atenția și dragostea.

Oare câți dintre noi trăim această ruptură? Oare există vreo alegere corectă când orice drum doare pe cineva drag?