Testamentul mamei: Între iertare și trădare

— Nu pot să cred, Sorina! Cum adică totul e al tău? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână hârtia găsită pe noptiera mamei. Era trecut de miezul nopții, iar camera mirosea încă a ceai de tei și a parfumul ei vechi, dar pentru mine totul părea străin.

Sorina, sora mea mai mică, stătea în prag, cu ochii mari și umezi. — Nu știu ce să zic, Ilinca… Nici eu nu știam de asta. Poate e o greșeală…

Dar nu era o greșeală. Scrisul mamei era inconfundabil: „Toate bunurile mele îi revin Sorinei. Ilinca va înțelege.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama fusese mereu dreaptă cu noi. Ne crescuse singură, după ce tata ne-a părăsit când aveam doar șapte ani. Împărțea totul la milimetru: aceeași sumă de bani pentru haine, aceeași bucată de prăjitură, aceleași șanse la dragostea ei. Sau cel puțin așa crezusem.

— Poate a vrut să schimbe ceva și n-a mai apucat, a încercat Sorina să mă liniștească, dar fiecare cuvânt al ei era ca o rană nouă.

În zilele următoare, am început să mă îndoiesc de tot ce știam despre mama. Oare chiar mă iubise la fel? Oare fusesem doar o povară? Am început să-mi amintesc toate momentele când mă certa mai aspru decât pe Sorina, când îi lua apărarea sau când îi cumpăra ceva special „pentru că e mai mică”.

— Ilinca, te rog, nu te supăra pe mine! Nu am cerut nimic! spunea Sorina aproape zilnic, dar nu puteam să-i răspund. Mă simțeam trădată nu doar de mama, ci și de ea.

Într-o seară, după parastasul de șase săptămâni, am găsit-o pe Sorina plângând în bucătărie. — Nu vreau nimic din ce mi-a lăsat mama dacă asta înseamnă să te pierd pe tine, mi-a spus printre sughițuri.

— Nu e vina ta… Dar nici nu pot să trec peste asta. Nu încă, i-am răspuns cu voce stinsă.

Familia noastră s-a destrămat încet. Rudele au început să vorbească pe la colțuri: „Ilinca e geloasă”, „Sorina a fost mereu preferata”. M-am izolat tot mai mult. Mergeam la serviciu ca un robot și evitam orice discuție despre moștenire. Prietenii încercau să mă scoată din casă, dar refuzam politicos. Nu voiam să aud niciun sfat despre „iertare” sau „timpul vindecă totul”.

Într-o zi, am găsit un jurnal vechi al mamei într-un sertar. Am citit pagini întregi despre grijile ei pentru Sorina: „E atât de fragilă… Dacă eu nu mai sunt, cine va avea grijă de ea?” și despre mine: „Ilinca e puternică, se va descurca orice ar fi.”

Am plâns ore întregi. Poate că mama nu m-a iubit mai puțin. Poate că a vrut doar să se asigure că sora mea va fi protejată. Dar rana rămânea acolo.

— Ilinca, hai să vindem apartamentul și să împărțim totul! a venit Sorina într-o zi cu ochii roșii de nesomn.

— Nu e vorba despre bani sau apartament! Nu înțelegi? E vorba că mama nu m-a văzut niciodată așa cum aveam nevoie… am izbucnit eu.

— Și eu am simțit la fel uneori… Dar acum nu mai avem pe cine întreba.

Am rămas amândouă tăcute. În acea liniște apăsătoare am realizat că niciun testament nu poate repara sau distruge complet o relație de familie. Dar poate lăsa răni adânci.

Au trecut luni de atunci. Încerc să iert, dar nu reușesc mereu. Mă gândesc la mama și la Sorina în fiecare zi. Poate că timpul va aduce liniștea pe care o caut.

Mă întreb uneori: putem ierta cu adevărat atunci când cei care ne-au rănit nu mai sunt aici să-și ceară iertare? Sau rămânem prizonieri ai propriilor noastre răni?