„Te las, dar îi las și pe copii” – Povestea unei despărțiri care m-a sfâșiat

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am nevoie să respir, să fiu eu însămi, să nu mă mai simt captivă în viața asta care nu e a mea!

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Era trecut de ora nouă seara, iar copiii, Ana și Radu, dormeau deja în camera lor. Eu stăteam rezemat de chiuvetă, cu pumnii strânși și inima bătându-mi nebunește în piept.

— Irina, te rog… Nu poți să faci asta. Nu acum. Nu așa. Copiii au nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.

Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns, dar hotărâți.

— Vlad, nu mă mai regăsesc aici. M-am pierdut printre scutece, certuri și facturi neplătite. Nu mai știu cine sunt. Și… nu pot să-i iau cu mine. N-aș putea să le ofer nimic bun acum.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Să plece ea era una, dar să-i lase și pe copii? Ana avea șase ani, Radu abia patru. Cum să le spun că mama lor nu va mai veni acasă?

— O să te urască, Irina. O să mă urască și pe mine. O să ne urâm cu toții…

Ea a oftat adânc și a început să-și strângă câteva haine într-o geantă veche.

— Poate că da. Dar nu mai pot trăi în minciună. Nu vreau să fiu o mamă care urlă la copii din orice, care plânge noaptea pe ascuns. Poate că așa e mai bine pentru toți.

A doua zi dimineață, când Ana a întrebat unde e mama, am mințit-o stângaci:

— A plecat la bunica pentru câteva zile.

Dar zilele s-au transformat în săptămâni. Irina nu a mai dat niciun semn. M-am trezit singur cu doi copii mici, fără ajutor, fără bani suficienți și cu o rușine care mă rodea pe dinăuntru. La serviciu abia mai puteam să mă concentrez. Mama mea venea din când în când să mă ajute, dar era bolnavă și nu putea sta prea mult.

Seara, după ce îi culcam pe copii, stăteam pe canapea și mă uitam la pereții goi ai apartamentului nostru din cartierul Militari. Îmi aminteam de serile când râdeam toți patru la desene animate sau când făceam clătite împreună. Acum totul era tăcere și gol.

Vecinii au început să vorbească. Doamna Popescu de la trei m-a întrebat într-o zi:

— Vlad, dar Irina? Nu am mai văzut-o de mult…

Am dat din umeri și am zâmbit forțat:

— E plecată cu serviciul.

Minciuni peste minciuni. În realitate, nu știam nici eu unde e Irina. Uneori primeam un mesaj scurt: „Sunt bine.” Atât.

Ana a început să se retragă în ea însăși. Nu mai vorbea la grădiniță, nu mai voia să deseneze. Educatoarea m-a chemat la o discuție:

— Domnule Ionescu, Ana pare foarte tristă. A spus că îi e dor de mama ei…

Ce puteam să-i spun? Că mama ei a ales să plece? Că eu nu știu cum să-i alin durerea?

Radu plângea noaptea și mă striga pe mine sau pe Irina. Îl luam în brațe și îi spuneam povești inventate despre o mamă care s-a dus într-o călătorie lungă ca să aducă stele pentru copiii ei.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am găsit un bilet sub pernă la Ana:

„Tati, dacă vine mami acasă, spune-i că o iubesc și că nu sunt supărată.”

Am plâns ca un copil atunci. Am simțit că am eșuat ca tată, ca soț, ca om.

Au trecut luni de zile până când Irina a revenit pentru prima dată. A venit într-o duminică dimineață, cu ochii obosiți și hainele boțite.

— Vlad… Pot să-i văd?

Ana a fugit la ea și s-a agățat de gâtul ei plângând:

— Mami, te rog nu mai pleca!

Irina a început să plângă și ea. Au stat îmbrățișate minute în șir.

După ce copiii s-au dus la joacă, am rămas singuri în bucătărie.

— De ce ai făcut asta? De ce ne-ai lăsat?

Irina s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Pentru că nu mai puteam respira aici. Pentru că simțeam că mă sufoc între atâtea responsabilități și așteptări. Pentru că nu am știut cum să cer ajutorul tău fără să par slabă sau nerecunoscătoare.

Am stat mult timp tăcuți. Apoi i-am spus:

— Știi cât de greu mi-a fost? Știi cât de mult au suferit copiii?

A dat din cap încet:

— Știu… Dar nici eu nu eram bine. Și dacă aș fi rămas doar ca să nu sufere ei, poate că i-aș fi rănit mai tare pe termen lung.

Nu am găsit niciodată un răspuns clar la întrebarea „de ce?”. Poate că vina e împărțită între noi doi. Poate că societatea pune prea multă presiune pe mame să fie perfecte și pe tați să fie stânci neclintite.

Anii au trecut greu. Am rămas singur cu copiii mei, încercând să le fiu și mamă și tată. Irina venea din când în când, dar niciodată nu a mai fost ca înainte.

Uneori mă întreb: dacă aș fi ascultat-o mai mult? Dacă i-aș fi spus mai des că apreciez tot ce face? Dacă am fi cerut ajutor înainte să fie prea târziu?

Poate că mulți dintre voi treceți prin ceva asemănător sau cunoașteți pe cineva care suferă în tăcere într-o familie care se destramă încet. Ce putem face ca să nu ajungem aici? Cum putem salva ceea ce contează cu adevărat înainte ca totul să se rupă?