O lecție despre dezamăgire: Cum mama lui Vlad m-a salvat de o viață de regrete

— Nu pot să cred că ai spus asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuria cu sarmale rămânea neatinsă în fața mea. Ochii mamei lui, doamna Mariana, mă urmăreau cu o atenție ciudată, de parcă încerca să mă citească dincolo de cuvinte. Vlad ridicase din umeri, cu aerul acela nepăsător care mă scotea din minți: — Ce vrei să fac? Așa e tata, nu-l schimb eu acum la 60 de ani.

Era Ajunul Crăciunului și eram pentru prima dată la masa familiei lui Vlad. Îl iubeam de aproape doi ani și, la 29 de ani, simțeam că poate el e „acela”. Ne cunoscuserăm la birou, într-o echipă mică de proiectare. Vlad era mereu glumeț, mereu gata să ajute. M-a cucerit cu răbdarea lui și cu modul în care își făcea timp să mă asculte. Dar, în acea seară, când tatăl lui a făcut o glumă deplasată despre femei la volan și Vlad a râs împreună cu el, am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Nu e vorba doar de tata tău, Vlad. E vorba că tu nu vezi nimic greșit în ce spune el. Că tu râzi cu el. Că nu mă aperi niciodată, am spus încet, încercând să nu izbucnesc în plâns.

Doamna Mariana a intervenit atunci, cu voce blândă:
— Ana, dragă, știu că nu e ușor. Și eu am trecut prin asta. Dar crede-mă, uneori trebuie să alegi dacă vrei să fii fericită sau doar să nu fii singură.

Am rămas pe gânduri toată seara. M-am uitat la familia lor: tatăl ursuz și autoritar, mama mereu pe fugă între bucătărie și sufragerie, Vlad care părea să nu vadă nimic greșit. M-am întrebat dacă așa va arăta și viața mea peste 20 de ani.

A doua zi dimineață, am ieșit la plimbare cu doamna Mariana. Era frig și zăpada scârțâia sub pași. Am tăcut mult timp, până când ea a spus:
— Știi, Ana, eu am vrut să plec de multe ori. Dar n-am avut curaj. Am rămas pentru copil, pentru ce zice lumea… Dar uite-mă acum: bătrână și obosită. Nu vreau să te văd la fel ca mine.

M-a privit direct în ochi. Am simțit că mă vede cu adevărat.

— Vlad te iubește, dar nu știe să lupte pentru tine. Și nici nu cred că va învăța vreodată. Dacă vrei să fii fericită, trebuie să fii sinceră cu tine însăți.

Am plâns atunci, acolo pe aleea înghețată. Nu voiam să renunț la Vlad. Îl iubeam. Dar știam că avea dreptate.

Când ne-am întors acasă, Vlad era nervos:
— Ce tot discutați voi două? Mama iar îți bagă prostii în cap?

— Nu-mi bagă nimic în cap. Îmi deschide ochii, Vlad! am răspuns mai tare decât voiam.

A urmat o ceartă lungă. Vlad mi-a spus că sunt prea sensibilă, că exagerez totul. Că el nu poate să-și schimbe familia pentru mine. Că dacă nu-mi convine…

Atunci am știut că trebuie să plec.

Mi-am strâns lucrurile și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Doamna Mariana m-a îmbrățișat la plecare:
— Să nu uiți niciodată cine ești și ce meriți.

Au trecut luni până să mă vindec. Am plâns mult. M-am întrebat dacă n-am greșit. Dacă n-ar fi trebuit să mai încerc. Dar apoi mi-am dat seama că viața mea abia acum începe.

Am început să ies cu prietenele mele din facultate, să merg la cursuri de pictură, să citesc din nou romane pe care le abandonasem din lipsa timpului. Am cunoscut oameni noi, am râs din nou sincer.

Vlad m-a sunat de câteva ori. Mi-a spus că îi e dor de mine, că poate ar trebui să ne mai dăm o șansă. Dar vocea lui era aceeași: grăbită, nerăbdătoare să treacă peste orice discuție serioasă.

Într-o zi, am primit un mesaj de la doamna Mariana: „Sunt mândră de tine. Să nu te întorci niciodată într-un loc unde nu ești respectată.”

M-am gândit mult la ea și la curajul pe care l-a găsit pentru mine, dar nu pentru ea însăși.

Acum, când privesc în urmă, știu că decizia mea a fost cea corectă. Poate că dragostea nu e totul dacă vine la pachet cu lipsa respectului și compromisuri care te golesc pe dinăuntru.

Mă întreb uneori: câte femei rămân din frică sau din obișnuință? Câte dintre noi avem curajul să alegem fericirea în locul confortului amar? Voi ce ați fi făcut în locul meu?