Între două lumi: Scrisoarea unei mame către sine

— Maria, nu mai poți continua așa! mi-am spus în gând, în timp ce stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strâns încleștate pe ceașca de cafea rece. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de gândurile mele care nu-mi dădeau pace. Pe masă, telefonul vibra intermitent — mesaje de la fiul meu, Vlad, care îmi cerea să nu mai vorbesc cu Irina, fosta lui soție. Dar cum să fac asta? Cum să mă prefac că Irina nu a fost parte din viața noastră timp de zece ani? Cum să-mi ignor nepoata, pe Ana, care mă strigă „bunica” cu ochii aceia mari și triști?

Totul s-a rupt într-o după-amiază ploioasă de toamnă. Vlad a venit acasă cu ochii injectați de nervi și a trântit ușa bucătăriei. „Gata, mama! Nu mai pot! Irina nu mă mai respectă, nu mă mai iubește! Am prins-o vorbind cu alt bărbat!” Am încercat să-l liniștesc, dar era ca un vulcan gata să erupă. În acea seară, Irina a plecat cu Ana la mama ei. De atunci, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcută. Vlad își bea cafeaua în tăcere, eu încercam să gătesc ceva care să-l facă să zâmbească, dar totul era în zadar.

După câteva săptămâni, Irina m-a sunat. Vocea ei tremura: „Maria, știu că Vlad e supărat pe mine… dar Ana întreabă mereu de tine. Poți veni să o vezi?” Am simțit un nod în gât. Cum să refuz? Ana era sufletul meu. Am mers la ei și am găsit-o pe Ana desenând două case: una mică și tristă, alta mare și goală. „Asta e casa lui tati, asta e casa lui mami”, mi-a spus. M-am abținut cu greu să nu plâng.

De atunci, am început să le vizitez pe furiș. Îi duceam Anei prăjituri și îi citeam povești. Irina mă privea cu recunoștință și tristețe. „Nu știu ce să fac… Vlad nu vrea să mai vorbim, dar Ana are nevoie de tine”, mi-a spus într-o seară. M-am simțit prinsă între două lumi: fiul meu, care îmi cerea loialitate oarbă, și nepoata mea, care avea nevoie de dragostea mea.

Într-o zi, Vlad a aflat. A venit acasă furios: „Cum poți să faci asta? Să te duci la ea după tot ce mi-a făcut?” Am încercat să-i explic: „Vlad, Ana nu are nicio vină! E copilul tău!” Dar el nu voia să audă. „Ori eu, ori ea!”

Am petrecut nopți întregi plângând în pernă. Cum să aleg? Sângele meu sau sufletul meu? Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate că am greșit undeva ca mamă. Poate că am fost prea blândă cu Irina sau prea aspră cu Vlad. Poate că nu am știut să-i învăț ce înseamnă iertarea.

Într-o duminică dimineață, am mers la biserică. M-am rugat pentru liniște și pentru puterea de a lua decizia corectă. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu este uneori să ne împărțim dragostea fără să rănim pe cineva. M-am întors acasă cu inima puțin mai ușoară.

Am decis să-i scriu lui Vlad o scrisoare:

„Dragul meu Vlad,
Știu că treci printr-o perioadă grea și că te simți trădat. Dar Ana are nevoie de amândoi părinții ei și are nevoie și de mine. Nu pot să rup legătura cu ea doar pentru că voi doi nu vă mai înțelegeți. Te rog să încerci să vezi lucrurile prin ochii unui copil care nu are nicio vină pentru greșelile adulților.”

Nu mi-a răspuns imediat. Au trecut zile întregi în care abia dacă ne-am vorbit. Apoi, într-o seară, a venit la mine și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Am plâns amândoi.

Acum încercăm să reconstruim ceva din ceea ce s-a pierdut. Vlad merge uneori cu mine la Irina ca să o vadă pe Ana. Nu e ușor — resentimentele încă există — dar măcar încercăm.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare există o cale corectă atunci când familia se destramă? Sau trebuie doar să iubim cât putem și să sperăm că timpul va vindeca rănile?

Poate cineva dintre voi a trecut prin ceva asemănător? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?