„Ar trebui să-mi mulțumești că te-am luat cu tot cu copilul tău” – Povestea unei mame din România

— Nu pot să cred că iar începi cu pretențiile astea, Irina! Ai uitat cine te-a luat de nevastă, cu tot cu copilul tău? Ar trebui să-mi mulțumești în fiecare zi!

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet peste liniștea serii. Stăteam în bucătărie, cu mâinile în apă, spălând vasele de la cină, când a izbucnit. M-am oprit, tremurând. M-am uitat la el și am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu era prima dată când îmi amintea că sunt „norocoasă” că m-a ales, dar niciodată nu o spusese atât de răspicat.

— Radu, te rog… nu mai spune asta. Nu e corect nici pentru mine, nici pentru Vlad.

A oftat teatral și a dat din mână a lehamite.

— Vlad nu e copilul meu! Eu fac totul pentru voi doi și tot eu sunt cel rău. Dacă nu eram eu, cine știe pe unde ajungeai!

Am simțit cum mă sufoc. Vlad, băiatul meu de opt ani, era în camera lui, probabil auzea tot. Îmi venea să fug, să urlu, dar am rămas pe loc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac lui Radu: mesele calde, casa curată, zâmbetele forțate la mesele de duminică cu soacra mea, care niciodată nu m-a acceptat cu adevărat.

M-am măritat cu Radu acum patru ani. Eram deja mamă singură de doi ani, după ce tatăl lui Vlad ne-a părăsit fără nicio explicație. L-am cunoscut pe Radu la serviciu, la contabilitate. Părea blând și răbdător. La început, chiar a fost. Îl lua pe Vlad la fotbal, îi aducea dulciuri. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat încet-încet.

— Irina, nu vezi că Vlad nu mă respectă? Nu mă ascultă deloc! — mi-a spus într-o seară, când băiatul a refuzat să-și termine temele.

— E doar un copil… încă se adaptează. Dă-i timp.

— Nu! Dacă nu-l disciplinezi tu, o să o fac eu!

Atunci am simțit pentru prima dată frica. Am început să fiu mereu între ciocan și nicovală: între dorința de a-mi proteja copilul și nevoia de a păstra familia unită. Mama mea îmi spunea mereu:

— Irina, răbdarea e cheia. Nu poți să-ți crești singură copilul toată viața. Bărbatul trebuie respectat.

Dar eu nu mai simțeam respect. Simțeam doar presiune și vinovăție. Orice greșeală a lui Vlad era vina mea. Orice nemulțumire a lui Radu era dovada că nu sunt destul de bună.

Într-o zi, Vlad a venit acasă plângând:

— Mami, de ce spune Radu că nu sunt băiatul lui? De ce nu mă iubește?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am strâns tare în brațe și i-am promis că îl voi proteja mereu. Dar noaptea, când adormea, plângeam în pernă și mă întrebam dacă nu cumva greșesc rămânând aici.

Radu devenea tot mai rece. Îmi reproșa orice: că nu câștig destui bani, că gătesc mereu aceleași feluri de mâncare, că Vlad e prea răsfățat. Într-o seară, după ce Vlad a spart din greșeală o cană, Radu a țipat la el atât de tare încât băiatul s-a ascuns sub masă.

— Ești un prost! N-ai niciun pic de respect! — a urlat el.

Atunci am intervenit:

— Ajunge! Nu mai țipa la copil!

M-a privit cu ură:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar să nu uiți cine te-a luat cu tot cu copilul tău!

Am știut atunci că trebuie să aleg: liniștea copilului meu sau aparența unei familii fericite pentru vecini și rude. Am început să caut soluții: am vorbit cu o prietenă avocată, am citit pe forumuri despre drepturile mamelor singure. Dar frica mă ținea pe loc: dacă plec, unde mă duc? Cum o să mă descurc singură?

Într-o seară de iarnă, după încă o ceartă urâtă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Am simțit frigul pătrunzându-mi oasele și am început să plâng în hohote. M-am rugat să găsesc puterea să fac ceea ce trebuie pentru Vlad.

A doua zi dimineață, l-am privit pe băiatul meu dormind liniștit și am știut ce am de făcut. Mi-am strâns curajul și i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot continua așa. Eu și Vlad plecăm. Nu vreau ca fiul meu să crească într-o casă unde e umilit și neiubit.

A râs disprețuitor:

— Să vedem cât reziști singură!

Dar am rezistat. Cu greu, cu nopți nedormite și griji fără sfârșit, dar am rezistat. Am găsit o garsonieră mică în cartierul Titan și am început o viață nouă doar cu Vlad. Au fost luni grele: bani puțini, oboseală multă, dar liniște sufletească.

Mama mea a venit într-o zi la mine:

— Irina, ai făcut bine. Niciun bărbat nu merită să-ți calce sufletul în picioare.

Acum Vlad zâmbește din nou. Își face temele fără teamă și mă întreabă seara:

— Mami, tu ești fericită?

Îl privesc și știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte rămân din frică sau rușine? Oare cât valorează demnitatea noastră atunci când liniștea copiilor noștri e pusă în balanță?